Plecat-am la război cu jale-n pași.
Nu eram criminali, nu ne plăcea.
Lăsasem pe acasă copilași.
Dar ce să faci când nu e vrerea ta.
Și ne mânau din spate ca pe vite,
Constrânși de legi și strâmbe și nedrepte.
Cu o flintă coasa de acasă o schimbasem
Și frică lângă foame căpătasem.
Aflarăm că mocirla ce acasă o-nghițeam
Când și flămânzi și despuiați cu ură o
munceam,
Era a noastră, era sfântă și patrie îi
spune.
Și frați suntem cu cel ce botniță ne pune.
Dar nu eram muieri și nici creduli din
fire
Văzusem noi destule-n viața asta grea.
Din bravii fii ai țării și din eroi sau
frați
Ne-am pomenit vite-ncalțate’ntre gradați!
Și iată-ne în tranșeele mizere
Vedeam în față oameni ca și noi, sărmani
Citeam în ochii lor și frică și durere
Și nu-i uram deloc, nu ne priveam dușmani!
Vedeam și moartea cum se strânge.
Ne înodam de frică în miros de sânge.
Frică ne era de tunuri, tancuri...frică
amară!
Dar și mai frică ne era de legea militară.
Ne-am aruncat spre dânșii ca o ciumă
Amenințați din spate și înjurați de mumă!
Vedeam, la fel, erau impinși spre noi...
Și ne-am bătut, și ne-am ucis ca la război.
Și am văzut de toate în tranșee.
Și împușcați și sfârtecați și arși,
Și aruncați în aer de obuze,
Și mutilați urlând și dezertați.
Și ne-am urât cu cei din față fără rost,
Când ne cădeau deopotrivă frați de arme.
Când sufeream cu toți de frig și foame.
Uitasem de mocirlă, partie și post.
Și am vomat și mațe și am vomat și fiere
Când am văzut cum creieri luceau pe bolovani.
Când muște se-nbuibau din carne ca din
miere
Și leșuri ingrășau la hoarde de guzgani.
Măria sa Satan, călare pe o hidră
Dansând și dirijând această simfonie crudă
Scosese moartea din desis
La ceas hidos de rece seceriș.
Și am chemat mocirla care ma muncit,
Unde din trupul cel flămând al mamei am
ieșit .
Scuipatul de boier frățeste acum îmi pare
Iar botnița o dulce binecuvântare .
Iar într-o zi fulgerător, o zi ce plânge
M-ajunge Moartea cea perversă și mă frânge,
Silindu-mă să-mi văd și trupul ce se
stinge
Cum păcătos zăcea în scârnă și în sânge.
Silindu-mă să vad cum camarazii
de-altadată,
Cu care împărțeam cartoful și pâinea cea
uscată,
Cu greață acum privesc la ce-a rămas din
mine
Și-n scârbă bat la cruci, crezând că e
bine.
De ce am devenit erou în ziua asta
Hrănind la șobolani și îmbuibând la muște?
Doi generali ce nu au tras cu arma fac
istorie
Iar
unu-i onorat și unu-i plin de glorie.
Așa că țineți minte frații mei,
Și cei flămânzi și cei ce aruncați scuipat,
Că în spatele onorii și a gloriei
Stau hoarde de guzgani, stau muște în
carne, stă rahat!
Iar tu, sărman copil ce drag îmi ești,
Ce altă moștenire să îți las?
Mocirla sfântă-n foame s-o trudesti,
Scuipatul cel frățesc și botnița pe nas.
Căci asta va rămâne la sfârșit
După ce sfântă împarțeală se va face,
Și numai asta va primi
O vită încălțată ce nu tace!
