vis de vara

Un timp, un plâns...

Distanța dintre noi e un hotar

În care florile nu mai răsar.

Pustiu în jur, pustiu, ruine,

Pustiu hidos din eu și mine.

Iubirea m-a izbit în gură

Și-a transformat sărutu-n ură,

O ură poleită,  ce rânjește

Și pretutindeni mă pândește.

Din dor năpraznic, am chemat furtuna

Să nu mai urle dragostea, nebuna!

În iadul sufletului meu, unde nu-i pace,

Unde-i durere surdă care tace,

Și întuneric, frig și inutil...

Mai doare doar un scâncet de copil.

Azi, soarta-i doar cor de nebuni,

Mă ține-n viață cu minciuni.

Iubire e doar rana-n carne vie

Ce-mi umple existența sângerie.

De-un timp nu chem să vină moartea,

Nici ea nu vrea să-și ceară partea...

Și fac apel la rațiunea mea,

Ce altă dat senin pe frunte odihnea,

Și care, speriată a fugit

Din fața uraganului ce-am devenit.

Iar tu? ...Ca o destrăbălată,
M-alergi prin minte despuiată..

Rugă printre șoapte

Doamne! Dacă mai existi,

Dacă încă n-ai murit,

Ține îngerii aproape!

Îngerii ce n-au răzbit...

Noi... aprindem lumânări...

Răspândind în patru zări,

Suflete zdrobite-n plâns

Fețe triste, dor nestins...

Doi nebuni și tot pământul...

A murit chiar și cuvântul.

Aripi frânte timpuriu...

Doamne...ai lăsat pustiu...

Doamne ... rugă printre șoapte...
Ține îngerii aproape!

Taci

Cât de frumos taci minune!

Taci, nimic nu ai a spune...

O tăcere mormântală

A-nghețat în prag de seară.

Pietre reci de cruci, pământul,
Guralivi îmi par cu rândul,
Povestind fapte sublime,
Iar tu doar îmi taci ...minune

Zile seci, îmi cern prin sânge,

Suflet, umbră care plânge

Și răceală, fum de ceață,

În tăcerea-ți ce mă-nhață.

Taci. Poate nici nu ai glas...

Poate-i tot ce-a mai rămas

Dintr-un foc dumnezeiesc!
Un pustiu urât, grotesc...

Mii și mii...

Mii și mii de ani , de picuri,

De-ncercări și de declicuri,

De trăiri și de crâmpeie,

Și de șoapte de femeie

Stop cu strop, eternă viață

Fără capăt fără față...

Bântuind mereu prin mine

Încercând să dau de tine,

Pas cu pas tot mai aproape,

Prin noroaie și prin ape.

Bucuria lumii toată

În iubirea ta de fată.

Ceas de ceas de muncă grea,

Pâine amară, pâine rea

S-au topit într-o clipită

În sărutul tău ispită.

Salcia

Pe malul nebuniei mele

E o salcie. Dar nu esti tu...

Și spânzurat de crengi, sub stele,

Stă "Eu" acela ce crezu...

Un râu învolburat ce curge

E sufletul ce s-a topit.

Iar salcia e dor ce plânge

Un vis din care ai fugit.

Iar "Eu" nu vrea să se sfârșească

Oricât de mult l-aș implora!

Zâmbind, mai speră să găsească

Un pic de dor în umbra ta...

Si Eu, acel ce îl privește

Îi spun așa: sărman nebun...

Oare… doar moartea te iubește?
Oare pe ea mai ești stăpân?

Vinovat!

Un timp ce mușcă din iubire
Scluptând  impersonal un trup,
Un suflet mort... de fericire
Și gheață-n ochi și ochi de lup.

O viață irosită cu un rost,
Trecut cumplit, trecut ceresc,
În lacrima prezentului anost
Vibrând emoții ce muncesc.

E fiere sângele fierbinte
Ce altădat fierbea ca mustul.
Și tot in jur pare că minte!
Amară treabă ca și gustul.

Când strălucirea a coclit,
Iar colți de ură inmuguresc,
Și fericirea a fugit...
Eu, câine vinovat, iubesc?

Regrete...

Regret că Ana din poveste,

Aceia ce a fost și nu mai este,

Zidită e pe veci intre mortare.

Zidită e și o vedeți cum moare,

Insă in jur aplaudați frenetic,

Iar creștinismul e profund eretic.

Clădit solid să țină veșnicii

Pe suferința Anei cea soții.

Dar cine sunt eu să mă pun de-a lat?

Urmașii Anei s-au asigurat!

Mai bine să imi văd de mioriță-n munți

Și să am grijă lângă cei doi sfinți...

Că dacă Ana e zidită intr-o casă

Eu s-ar putea să scap! De parcă-mi pasă...

Cuprinși de patimi și nevoi,

Suntem și lupi suntem și oi,

Dar mai ales suntem pustii și goi!

Vorbe goale

Mânjit grotesc cu dragoste curată,

In calm total cu liniștea furată,

Iubind cumplit golit de sentimente,

Cu vorbe goale umplu minți absente.

Trăind intens in așteptarea morții,

Visând minuni in lovitura sorții.

Un adevar in marea de minciună,

O soartă crudă intr-o viață bună.

Să fiu urât doar pentru că iubesc

Și alungat de cei ce mă doresc,

Amenințat de mâțe că se transformă-n fiare...

O inutilitate care insă doare.

Lovit prin cei ce ii iubesc. Ai mei!

De cei de-un sânge ca și ei.

O ură crasă ce o simt perversă

Și totul dintr-o dragoste imensă!

E liniștea din mijlocul furtunii,

E un război in pacea lumii.

Vino

Vino dulce liniște 

Vino și mă du departe 

Du-mă însă repede 

Unde timpul se împarte. 

Vino să imi îndulcești 

Ridurile de pe suflet 

Vino să mă amețești 

Până uit de vals, de cântec... 

Haide, vino și mă du 

Unde nu am mai umblat 

Unde poți veni doar tu 

Unde uit și sunt uitat. 

Vino! Zboară-mă total 

Ca pe un nebun, nebuno! 

Aștept calmul de final... 
Vino, dulce moarte! Vino...

Mi-e dor...

 Mi-e dor de nopțile senine, nu calme

 Când îmi ardeai tâmplele prin neprezență

Și numai avântul zborului nostru imaginar

Îmi răcorea fruntea uscându-mi picurii de dor.

Mi-e dor să nu mă mai dori în întuneric

Decât cu chinul cu care mă obișnuisem.

Mi-e dor de diminețile în care încremeneam în timp

Și nu treceau fără rost ca acum prin mine.

Mi-e dor de călduțul din sufletul tău, o doamne...

Care îmi destindea încleștarea de pe frunte.

Mi-e dor să îmi ștergi de pe față

Transpirația pe care tu ai pus-o acolo!

Mi-e dor de nebunia setei pe care

Vinovați, o pusesem peste noi ca o pavăză.

Aș vrea să mă ascund de ne-iubirea hidoasă

Care mă pândește în fiecare ungher negru,

În fiecare frază, în fiecare gest sau în lipsa lor,

În tăcerea zarvei de peste zilele insipide,

În urletele liniștei nopților pustii.

...Măcar de ar urla lupii, de ar mormăi ursul....

În nefirescul care a devenit normalitate

În teama dorului de noi...

Marea

Aș vrea să mă înec în mare!

Sunt nouazeci  la suta apa,

Și mai sunt zece la suta visare...

Aș fi o picătură dintr-un întreg

O picătură sărată și ușor amară

Ca marea, ca lacrimile ce le înghit...

Din mare m-am născut târziu,

Odată cu tine, știu asta!

Când credeam că le aflasem pe toate

Dar trăisem degeaba pe pământ,

Fără să mă fi oglindit în ochii tăi,

Oglinda ce m-a îmbolnăvit

Și care mă cheamă acum

Să mă fac una cu marea .Definitiv!

Și uite așa fără să înțeleg cum,

O mare de fericire eternă

Se poate transforma într-o clipă

În mare de deznădejde dureroasă

Care mă cheamă ciudat spre ea

Să mă fac una cu amarul, una cu sarea.
Să mă fac una cu marea....

Poveste de adormit... copile :P

        Heeeei dragilor! A fost odată ca nici odată că de nu ar fi fost nu ar fi avut cine să tragă și nici cine să povestească, nu-i așa? Deci, demult, tare demult a fost o prințesă! Și încă una adevărată!!!! Dar sătulă de atâta răutate și minciună hotărâ că nu mai vrea să trăiască. Dar nu dori nici să moară pentru că avea poftă de viață. Și, astfel își dori să se transforme în floare. Alese un colț de grădină și cuminte se transformă. Nu se transformă însă în orice fel de floare! Vă amintiți dragilor că era vorba de o prințesă adevărată! Alese să se transforme în crin imperial. Și uite așa își ducea viața liniștită, mângâiată de razele soarelui și admirată de muritori în tăcere.

   Într-o noapte însă, o pocitanie de zmeu, urât ca dracul, cu părul câlțos, până la pământ, și cu barbă incâlcită, știți voi dragilor ce vreau să spun, o arătare de speriat, sări gardul și se ascunse în grădina aceia. Zmeul acesta avea o mie de ani. În tot acest timp el nu făcu altceva decât să caute să răpească fecioare. Uneori îi reușea asta, alte ori își lua fugărealăÎ!  :))  Na, ce să îi faci? Oricât de zmeu era el nu se putea pune cu câte o împărăție odată! Nu-i așa?

   Exact în situația asta se găsea acum! Fugărit rușinos, sări în grădina aceea, se trânti istovit la pământ și ațipi pe loc!

   Se pare însă că mirosul crinului imperial îi ascuți simțurile lui de zmeu însă! Și astfel, el visă prințesa aceia. Văzu cât e de frumoasă! Și odată sări ars în sus!

    - Știu ce ești ! răcni el. Vei fi a mea!

Zmeii aceștia , dragilor au o grămadă de puteri! Știu o grămadă de lucruri neștiute. Și astfel, făcu o vrajă și transformă floarea în prințesă. Văzu cât e de frumoasă, și vru să o înșface, așa cum obișnuia el să facă cu fetele pe care le răpea de obicei. Ca pe un sac de cartofi!!! Dar, minune mare se intâmplă! Preț de o secundă privi în ochii prințesei. Tatăl lui, zmeul zmeilor îl învățase să nu care cumva să se uite în ochii prințeselor inainte să le fure! Dar el, îmbătat de parfumul crinului uită! Și văzând ochii aceia, rămase ca trăznit pentru prima dată în viața lui! Nu putu să facă nimic altceva decât să privească la ea ca prostul! Prințesa, il privi câteva clipe și apoi, fără să spună nimic se preschimbă înapoi în crin imperial

     Zmeul rămase năuc! Așteptă să vină noaptea și in acest timp vorbi cu el înșuși. Nu se poate una ca asta! - se certă el, eu sunt zmeu temut din neamul zmeului zmeilor! Nu pot să pățesc așa ceva! La noapte, o transform in prințesă, o înșfac frumos și tulea! Gata! Așa se face!

      Zmeii au o problemă. Odată la o mie de ani dorm zece ani! El știa că se apropie sorocul să doarmă, o simțea pe pielea lui. Îl cam ajungea oboseala... Știa de asemenea că vrăjile îl obosesc și mai mult dar nu își făcea griji. Nu era încă adormit. Veni noaptea și transformă crinul în prințesă. Se repezi cu capul înainte dar când să o înșface iar privi in ochii ei și sări înapoi ca un cal speriat!

       -Ce ești tu? O nălucă sau o zână din neamul zânelor?

Nu primi nici un răspuns. Dar ochii prințesei îl priveau aruncând flăcări. Se simți neajutorat pentru prima dată într-o mie de ani! Neputiincios privi cum prințesa se transformă în crin.

       Toată ziua următoare se foi căutând să găsească o cale să rezolve treaba asta! Ar fi vrut să renunțe dar nu mai putea. Nu știa de ce, dar nu putea! Când veni seara hotărâ să incerce să îi vorbească. O transformă în prințesă și începu să îi îndruge verzi și uscate . În zadar însă. dimineața prințesa era crin și zmeul era tot mai obosit! Șase nopți la rând încercă zmeul tot felul de șiretlicuri, unul mai iscusit decât altul. În zadar erau toate! Dimineața mirosul crinului imperial îi spunea clar că vraja lui se destramă!

    În a șaptea noapte, știu că e ultima pentru că era cuprins de oboseală. Știa deja că după această noapte va dormi zece ani fără întrerupere. Ar fi avut posibilitatea să se ducă acasă dar alese să rămână acolo, în grădina aceia lângă prințesa crin. Repetă vraja, și pentru prima dată în o mie de ani vorbi sincer din inimă. Știa deja că e pierdut definitiv și că o iubea. Dar îi vorbi...

   Ce i-o fi spus nu pot să vă spun dragilor pentru că nu mi-a fost mie dat să știu. Dar când termină de vorbit, căzu într-un somn greu de moarte parcă.

    Trecură zece ani lungi, în care Zmeul dormi adânc. După cei zece ani se trezi și căută crinul. Nu mai era acolo... dar, în spatele grădinii auzi un glas de fată care cânta voios. Ridică privirea și întâlni ochii aceia pe care îi visase timp de zece ani!

    Mai departe dragilor nu mai știu... Deși cred că știm cu toții :)

Lasă-mă să plec

Nu contează cine am fost

Dacă astăzi nu mai sunt,

Nu mai poate fi vre-un rost

Rătăcind mereu flămând...

Dacă azi, față în ...spate

Am ajuns fără s-aleg,

În trecut, te văd departe...

Lasă-mă te rog să plec

Fără zgomot, fără strigăt,

Singur ca un drac bătrân,

Deși spui că m-ai iubit

Vreau să plec nu să rămân...

Tot mai calm și tot mai rece

Dar cu sufletul înfrănt,

Văd cum dragostea îți trece.

Vreau să plec căci nu mai sunt...

Lasă-mă te rog pe tine,

Vina este doar a mea,

Egoist și rău și câine!

Vreau să plec din lumea ta...

Si durerea asta mare

Într-o zi mă va sfârși...

O sa fiu plecat pe bune

Și când plec... tu nu vei sti...