Trăiri...

Furie surdă cu gust fatid de neputiință,

Ce spargi în țăndări picul de dorință,

Perfid transformi pe Dumnezeu în iad

Și lași în sânge silă și jihad...

Pustiu în sufletul de piatră și în voce

Răceală-n ochii ce privesc atroce,

În vină dumicatul ce-l înghiți.

În moarte gândul ce-l agiți.

Furie oarbă ce sugrumi voință

Și țeși din liniști neputiință

 Într-un război făcut din mine...

Și din durerea ce-mi aleargă-n vine,

 Ce dai cu vise de pereți din zare.

Și mă alergi prin mintea care moare...

Povestea lui Nimeni

        Nu-i așa că vă plac poveștile? Cel mai mișto in viață e o poveste! O poveste care să te țină cu sufletul la gură. Chiar și maestrul Dinică striga odată: " Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic! Sau mă rog, ceva de genul ăsta . Nu-mi amintesc prea bine.

      Deci: A fost odată ca nici odată cineva! Îl chema Nimeni. Dar el credea că nu e așa și ca de fapt are alt nume. Astazi nu mai crede! Astazi stie.

     Se născuse intr-o dimineață . Era cam negru. Nu era țigan, nu că ar fi fost vre-o problemă. Tatăl lui era la origini polonez. După mamă era evreu. Asta ducea în eroare.De asta era des confundat cu un tigan. Dar a ajuns să ințeleagă țiganii și să îi indrăgească.

      Nimeni ăsta era deosebit! El nu a trăit nici o zi pe pământul acesta pentru el. A trăit pentru alții. S-a hrănit din dorințele altora si le-a făcut dorințele lui. Nu a ințeles niciodată de ce. Nu și-a pus întrebari. Era cam superficial. O singură dată și-a permis să vrea ceva. Nefericitul ăsta și-a inchipuit că poate... Și-a închipuit că zboară. Și atât de mult și-a închipuit încât, minune, într-o zi chiar a zburat. Și, nebunul și-a permis să spere ca așa trebuie să fie...Dar avea o problemă. El se hrănea cu dorințele celorlalți. Dorințele lor erau mai importante decât orice pentru el. Totuși, acolo în zborul său mai sus ca toți, nu putea sesiza corect dorințele celorlalți. Și chiar dacă cei de jos țipau, el auzea doar ce putea! Într-o zi și-a amintit că el nu poate să zboare. Și nu a mai zburat. A revenit cu picioarele pe pământ. I-a privit pe cei din jurul său și nu i-a mai recunoscut. Ceilalti, plictisiți de țipat, au uitat de el. Și atunci, el neavând cu ce se hrăni a murit. De foame, de tristețe si de singurătate. Dar pentru că Nimeni nu era ca ceilalti, el a murit si imediat a renăscut. Și-aduce aminte tot, dar nu înțelege nimic. Nu se hrăneste din dorintele nimănui! Nu are nevoie de astfel de hrană. El se hrăneste din răceala sufletului celorlalti! Toți ceilalti! E mic acum, dar crește într-o zi cat alții intr-un an. Și-i merge bine. Nu ar schimba locul cu Nimeni, cel de ieri. O să mai scriu dacă vreți și dacă va plăcut povestea mea...

Povestea Urii

Au fost odată, ca nici odată doi ochi. Nu erau frumoși din cale afară. Nu aveau nimic deosebit. Nici măcar nu se schimbau la soare! Nu erau albaștri, nu erau nici verzi, nu erau nici negri. Erau doi ochi căprui! Banali de căprui... Ar fi fost de-a dreptul plictisitori dacă nu ar fi avut scânteia aceia de iubire. Dacă nu ar fi ars într-un fel aparte, unic.

Ochii aceia nu puteau înșela pe nimeni dintr-un singur motiv. Nu aveau de ce! Ei habar nu aveau ce exprimă. Stiau că exprimă o stare. Nu știau care, dar se bucurau când găseau în celelalte perechi de ochi bucuria.

Se deschideau larg din iubire și ardeau din dragoste...de oameni. Curioși din fire, într-o zi s-au apropiat de soare. Era hipnotizant soarele ăsta cu toata frumusețea și strălucirea lui. Le zâmbea binevoitor și arunca săgeți calde. Voi nu știti, dar soarele ăsta dă dependență! Una bolnăvicioasă de care nu poți scăpa! Era o armonie extraordinară acolo. Ochii aceștia zâmbeau a iubire și soarele zvârrr săgeți călduțe. Ce puteau ochii aceștia să își dorească mai mult decât să îmbătrânească langa soarele lor? Soarele era mare și puternic. Dar avea un defect. Unul singur. Mic, mic de tot...Era gelos! Dorea toată atentia din lume! Și era gelos rău pe ochii aștia pentru că le îndrăgea iubirea din căutătură. Într-o seară, obosiți de atâtea săgeți călduțe ochii aceștia, privind la lună doar o secundă adormiră. Soarele se mânie profund pe ei. dar nu spuse nimic. Nu putea spune nimic deoarece îi iubea! Dar o suferință fără margini puse stăpânire pe el. Îi renega în tăcere! Și asteptă până se deschiseră. Nu căută iubirea din ei ca altă dată, deși era acolo. Aruncă săgeți fierbinți spre ei. Atât de fierbinți încât uscă toate lacrimile pe care ochii ar fi putut să le verse o eternitate! Iar ochii, loviți de atâta strălucire s-au transformat. Au devenit ochii aceia căprui, bolnavi. Dar nu banali! Au înghețat, au devenit reci și privesc doar în pământ. De uimire și de rușine... Ochii aceia nu mai zâmbesc a iubire. Luând exemplul soarelui împărat aruncă ură în jur. O ură grea care face pe toți ceilalți să înghețe când îi privesc. Ce nu știu toți ceilalți este că ochii aceștia se urăsc pe ei și din cauza asta nu mai pot iubi pe nimeni!

Povestea Crinului si a Trandafirului spinos.

 A fost odată ca niciodată un petec de pământ mic,mic de tot. Cât un sâmbure de adevăr. Peste el au căzut ploi si grindini, au bătut vânturi napraznice dar si adieri ale zefirului. A pârjolit soarele dar a căzut si roua. Într o zi o bunică de furtuna a adus alături pe bucata asta de pământ doua semințe. Si semințele aste imbiate de firea lucrurilor au rodit. Si au apărut doua flori. Un Crin si un Trandafir. S-au privit cu uimire si admiratie cand au început sa infloreasca. Si pentru ca aveau rădăcinile infipte in aceiasi bucățică de pământ, au crezut ca soarta a vrut ca ei sa rodeasca împreuna. Si au început sa se impleteasca unul in jurul celeilalte in armonia iubirii. S-au admirat reciproc si si-au adulmecat mirosul găsind in asta plăceri supreme greu de inteles si explicat pentru muritori ca noi. Crinul era firav. Si daca Trandafirul nu ar fi avut grija l-ar fi rănit cu spinii săi. Dar Trandafirul era topit de aroma Crinului si il ferea cu tandrețe de ascutisul spinilor săi arătându-i de fiecare data grija suprema pe care i-o purta. Dupa ani de desfatari nepamantesti soarta a facut ca, dupa un vânt de toamna o alta sămânță sa ajungă in același loc. Cele doua flori s-au bucurat nespus de mult de o asemenea întâmplare. Numai ca Trandafirul in semetia lui si in trufia spinilor săi si-a închipuit ca soarta a adus samburele acela mic, mic de tot numai si numai pentru el. Si, dorind sa ferească viitorul vlastar de ascutisul spinilor săi a uitat de Crin si de faptul ca si el poate fi înțepat. Crinul,înțelegând ca trebuie sa facă loc si el vlastarului ce inca nu scosese capul din pământ accepta durerea spinilor cu înțelegere. Se întâmpla insa un lucru. Veni iarna. Si iarna asta a fost una rea! Un ger napraznic ucise sămânța care încerca sa scoată capul din pământ. Asta le supăra pe amândouă flori. Crinul neputiincios lasă capul in jos. Trandafirul semeț nu mai găsi de cuviinta sa mai ferească sarmanul Crin de durerea spinilor săi. Din cauza durerii Crinul muri. Trandafirul privi in jurul si vazu ca mai sunt si alte flori. Nu miroseau la fel ca defuncta floare. Dar, semeț din fire își spuse ca va supravețui. Ridică in sus capul sa nu simtă mirosul Crinului mort si daca mai suporta mai trăiește si astăzi.

Povestea celor doi papagali

A fost odata ca nici odata( aviz amatorilor  :P ), o pădure mare și nespus de frumoasă. Avea tot felul de copaci și era străbătută de izvoare reci pline de pesti. În pădurea asta trăiau tot felul de animale. Acolo avea casa si ursul cel morăcănos, si vulpea cea elegantă. Și veverița cea iute la mânie, dar si cerbul cel bătrân și înțelept. Pădurea asta era undeva pe aici prin zonă. Într-o bună zi, la ecuator s-a starnit o furtuna. O furtună cum nu a mai văzut ecuatorul niciodată. O furtuna atat de mare des-ar fi vazut din spațiu dacă  ar fi existat oameni care sa ajungă acolo. Dar, atunci, ca și acum, oamenii nu prea existau....Din două colțuri ale ecuatorului au fost smulși din adăpostul lor doi papagali. Amandoi masculi. Au fost luați pur si simplu pe sus și ridicați până la nori. Vânturile i-au purtat spre nord est după care se opriseră brusc. Dacă nu ar fi avut aripi ar fi fost morți amândoi.Dar așa, au ajuns cu bine in pădurea noastră. S-au așezat cuminți pe ramuri si au privit cu stupoare padurea din jur pe care nu o recunosteau. Un papagal fusese singur. Celălalt avusese un cuib cu o ea papagal. Cel care fusese singur nu era așa de afectat. În schimb, celălalt era dărâmat! Se apucă să strige după ea papagal de mama focului. Era însă imposibil ca de la asa o distanță pe care soarta o pusese in calea lor să poată fi auzit. Dar el, era plin de speranțe. Celălalt papagal, recunoscu un semen de al lui și luă urma sunetului. Se găsiră si se priviră reciproc. Erau identici! Doi papagali identici! Mare lucru să nu fi fost frați. Cel disperat după ce ințelese că nu e ea papagal, se puse iar pe strigat. Cel singur pentru ca era papagal făcu singurul lucru pe care putea să îl facă.. Îl imită pe  primul. Trecură zile multe cu zbiarăte. Cel singur, hotărâ intr-o bună zi ca el zbiară mai frumos și se duse in celălalt capăt de pădure..Și astfel, de atunci padurea deveni disperata de zbieretele celor doi. Animalele nu mai stiau unde să se ascundă. Ăștia țipau zi si noapte. Dar, unde-s doi puterea crește. Sunetul celor doi ajunse intr-o noapte  tăcută până la ea-papagal. Și, ghidată de țipete ea a venit să iși caute fericirea. Obosită a ajuns la marginea pădurii. Aici țipa papagalul cel singur. Pentru ca era noapte ea-papagal s-a băgat in cuibul lui. El bucuros nu a stat mult pe gânduri! Vă amintiți doar, v-am spus! Era singur. Și uite așa trecură anii. Papagalul disperat țipa intr-una. Cel care fusese singur nu mai tipa. Până intr-o zi când, intr-un moment de bravură dori să îi cânte ceva jumătății lui. Atunci ea papagal și-a dat seama ce ințelesese din prima zi când, în cuib cu el, auzise țipetele celui disperat. Ea-papagal și-a amintit că era luată! Și fără să stea pe gînduri își luă zborul spre cel care îi era soț, stigand celui pe care îl iubise: Te urăsc pentru că te-am iubit!