luni, 23 februarie 2015

Capitolul IV- Schwartz

        Anii 20 din ultimul secol au fost cei mai furtunosi ani ai Americii, unde totul era într-o continuă schimbare și în plină fierbere. Era startul nebuniei numită Prohibiție care coincidea oarecum netangențial, cu începutul primei mari crize economice ce avea să afecteze toată planeta și să fie, mai târziu, unul din principalele motive ale declanșării celui de al doilea război mondial.
      Prohibiția a permis unor bande de cartier,de la început, să acapareze tot mai multă putere financiară prin contrabanda cu alcoolul și în felul acesta, să acceadă spre vârfurile societății, propulsând acolo tot felul de oameni dubioși. Câțiva au ajuns celebrii gangsteri ai Americii de care nu mai amintim acum. Au fost și alții care, dintr-un motiv sau altul au rămas în anonimat și când, pentru ei, viața a luat o turnură mai firească au reușit să se reorienteze, să se reinventeze. Câțiva , și mai puțini, au reușit să își asigure și o stare prosperă permanentă.
         În văltoarea acestor ani nebuni, o mână de golani sătui de sărăcie și necazuri, profitând de șansa dată de prohibiție s-au implicat la fel ca mulți alții în contrabanda cu alcool, în speranța unui trai mai bun. Această implicare a reușit să le creeze o oarecare notorietate, fapt ce a dus la acumularea unor sume importante de bani ce mai tarziu, împreună cu povestea ce urmează, a dus la alegerea unuia dintre ei, în senatul Statelor Unite. Acesta era Schwartz și vă prezint mai jos povestea care l-a ambiționat într-un mod ciudat să lupte cu viața până la capăt.
      Povestea noastă are loc când Schwartz era doar un golan de cartier. Părinții lui, muncitori săraci, trăiau foarte greu, în condiții precare, la marginea societății. Educația lui era minimă. Împreună cu alți câțiva făceau transporturi clandestine de alcool, așa cum am arătat.
      Desigur că, în fierberea prohibiției, pe lângă contrabandă, existau și descinderile făcute de poliție pentru combaterea ei. La o astfel de descindere, care se lăsase cu confiscarea unei cantități substanțiale de alcool ilegal, a fost săltat , numai pentru că se afla în zonă și un cerșetor. Dus la secție acesta a avut parte de un tratament dur, până la teroare mai multe ceasuri, fără ca cineva să poată scoate ceva de la el. Un corn și o cafea caldă reuși însă să facă ce nu reușiseră toți polițiștii aceia deși fuseseră zeloși de mama focului. Cerșetorul cu burta goală, fusese înfrânt, și astfel spuse doar un nume pe care îl auzise absolut întâmplător, pentru că de obicei nimeni nu dădea doi bani pe el și  drept urmare nimeni nu se sinchisea de prezența lui. Numele acela avea să ducă la foarte multe necazuri pentru câțiva și la o primă destructurare a găștii lui Schwartz. Numai o întâmplare norocoasă, ajunsă așa cu ajutorul unei sume consistente de bani a făcut ca Schwartz și cu Moris, cel care mai târziu ajutat de primul avea să ajungă comandantul poliției, să scape de necazuri.            
         Această întâmplare avea să aducă în conștiința liu Schwartz și alor săi, la schimbarea de atitudine totală față de cerșetori.  Au început să îi urască considerându-i turnători și drept urmare să aibă grijă să nu fie văzuți altă dată de vre-o unul dintre ei în situații compromițătoare. Au devenit violenți cu ei și îi alungau permanent, deseori cu lovituri.
         Asta însă nu impresiona pe nimeni. Cerșetorii aveau o limită de suportabilitate uriașă când venea vorba de insulte, loviri și alungare. Era ceva firesc în viața lor. Nimic nou sub soare pentru ei. Așa ar fi rămas permanent situația dacă, într-o seară, după o beție de pomină Schwartz împreună cu câțiva golani nu ar fi bătut crunt de tot un cerșetor care avuse neșansa să le iese în cale. De data asta, datorită alcoolului care altă dată le adusese numai bucurii, a făcut ca lucrurile să scăpe de sub control. La un moment dat, nu se știe cine, a scos un cuțit și l-a înjunghiat pe amărâtul acela. Plin de sânge și vai de el acesta a reușit să ajungă la ai săi iar după ce a povestit ce pățise, a trecut în lumea drepților. Amărâtul acesta a fost marginea răbdării pentru Paul. Martor la moartea lui, se simți lovit și pentru prima dată hotărâ că e timpul să ia atitudine.
         Pentru că situația asta conflictuală era destul de veche, oamenii lui știau cam tot ce se putea ști de Schwartz și ai lui. În mijlocul nopții Paul alese să se îndreptă chiar spre bârlogul lor, în punctul cel mai sensibil, locul unde își aveau distilăria clandestină. Intră înăuntru cu curaj și fu întâmpinat cu țevi de pistoale la vedere. Surpriza de a vedea pe cineva necunoscut aici, în locul cel mai secret îi făcu să uite de faptul ca la intrări ar fi trebuit să existe paznici.
         - Schwartz!-începu Paul. Mă aflu astăzi în fața ta, deși nu mă cunoști. Nici nu trebuie. Am venit doar să îți spun câteva lucruri
         - Cine mama dracului ești trogloditule? -replică Schwartz vizibil iritat pentru că înțelesese pe loc, că toată operațiunea lui atent pusă la punct, era brusc compromisă. De unde dracu știi tu de locul acesta? Și cine mai știe? Te sfătuiesc, dacă nu vrei să mori instantaneu să începi să clopoțești. La fel cum știți să clopoțiți pe la curcani!
         Paul, cu un calm princiar, ca și cum nici nu auzise potopul de insulte urmă:
         - Schwartz, nu înțeleg ce ai cu noi... De o bună bucată de vreme, ne bați și ne alungi. Asta nu înseamnă nimic pentru noi. Dar de data asta s-a mers prea departe. Nefericitul acela, pe care l-ați bătut și înjunghiat e mort. Noi o să avem grijă de copii lui în felul nostru. Întotdeauna o facem. Dar cine va răspunde pentru moartea lui?
         - Cine va răspunde? Ete na! Dar cum mama dracului e posibil ca un golan, sărăntoc să vină cu atâta obrăznicie aici și să pretindă să răspundem? Săracule! Ai căpiat?! Ești fumat?! Gata știu! spuse Schwartz lovindu-se peste frunte ca și cum ar fi găsit răspunsul la întrebare. Ai stat ascuns aici și ai turnat la trăscău în tine până ți-ai băut mințile, nu-i așa bețivan ratat?
          Ceilalți amuzați teribil de glumele lui Schwartz se puseră pe un râs zgomotos
         -Schwartz, să-i tăiem urechile!- spuse unul dintre acoliții săi uitându-se cu interes la urechile lui Paul. Și așa sunt prea mari! Nu-l ajută la cerșit! Îi facem un bine!
         - Pe Dumnezeul meu că așa ar trebui! aprobă Schwartz. Ia spune sărăntocule ce crezi? Să te vedem implorând! Cerșește pentru viața ta ! Urechile le-ai pierdut, dat fiind obrăznicia de a pretinde ceva de la noi! Ai nevoie de o lecție băiete! O să îți tăiem și nasul! Asta e! Așa pățești cănd nu-ți cunoști lungul lui! Nu am ce îți face! Dar viața ți-o poți salva! Mi-e tare scârbă de mizerabila ta viață dar ți-o las dacă mă îndupleci cerșind-o! Dar convingător, pentru că altfel nu garantez nimic!
         Ceilalți se prăpădeau deja de râs
         - AJUNGE! - strigă cu putere Paul
         Tonul și atitudinea pe care o avea în momentul acesta îi făcu pe toți să muțească instantaneu.Tăcerea deveni aproape stingheră. Cu un singur cuvânt Paul reuși să domine toată încăperea.
         -Sunteți o adunătură abjectă de bandiți! Sunteți mult prea proști ca să puteți ajunge prea departe. Dacă veți avea noroc probabil veți înfunda pușcăriile. Asta dacă nu veți fi deja morți. Nu-mi pasă! Dar vreau să ne lăsați în pace! Nu avem nimic cu voi. Lăsați-ne în pace să ne vedem de amărâta noastră de viață. Atât am avut de spus!
         După care, calm, se întoarse și vru să plece. Ceilalți, revenindu-și se priveau deja cu mirare.
         - Hei, hei, hei! strigă Schwartz. Unde crezi că pleci așa, săracule?! 
         La un semn, ceilalți se reped la el. Se iscă o încăierare scurtă, după care, depășit numeric fu prins și legat.
         - Ce facem cu el Schwartz?
         - Ce dracu să facem cu limbutul ăsta? O să îl aruncăm în râu, evident! Săracul e prea obraznic ca să mai poată trăi! Dar înainte de asta, vreau să îi spun câte ceva, așa că aduceți-l aici!
         Ceilalți îl umflară pe sus și îl aduseră în fața lui Schwartz.
         - Ascultă săracule! Ce mi-ai spus mi-a provocat niște crampe teribile! Mă doare în burtă, înțelegi? Uită-te atent la mine și bagă bine la tărtăcuța aceia idioată un lucru. Un ultim sfat din viața ta de vită încălțată. În zece minute o să te odihnești pe fundul râului. Ca să vezi ce tare o să mă mustre conștiința îți spun că eu o să fiu la crâșmă și o să mă înfund cu cârnați și bere... Ar fi trebuit să stai acasă, în gaura ta de șobolani nespălați și să îți salvezi în felul acesta caricatura de viață. Obrăznicia te-a pierdut sărace! Și să mai știi ceva, asta în cazul în care hotărăste cineva că trebuie să te mai naști încă odată, deși nu cred că asta....
         Nu mai apucă să spună nimic. Paul așteptase destul. Învățase tehnica dominării unui adversar și recunoscuse toate etapele în întâmplarea asta.  Să te prezinți și să spui clar ce vrei, să îl lași să te amenințe până se simte în siguranță, să adopți o atitudine de forță după care să simulezi retragerea, să simulezi victoria adversarului. Să îl lași să o savureze pe jumătate și să îl lovești imediat, năpraznic și năucitor.
         Două înclinări ale capului, din limbajul secret al lumii lui, făcu să răsară de peste tot o puzderie de fețe nespălate, înarmate cu tot felul de corpuri contondente. Imediat se iscă o busculadă care însă se termină la fel de iute pe cât începuse. Dar rapidă cum fusese, ucise deja doi oameni de ai lui Schwartz , iar dacă Paul nu ar fi fost dezlegat la timp probabil nu ar mai fi trăit nici unul. Paul însă, cu un singur gest, opri toată nebunia. Ceilalți erau deja prizonerii lui. Se îndreptă calm spre Schwartz, amintindu-și perfect sfatul maestrului său de luptă: " iar după ce l-ai dominat nu uita ca imediat să îl supui! Să îl călărești ca pe un cal sălbatic. Arată-i imediat cine e stăpânul. Treaba ta cum vei găsi de cuviință să o faci. Doar fă-o! Odată supus, un dușman, chiar dacă se va răzvrăti pe viitor,  nu va mai avea niciodată forța necesară să te învingă. Subconștientul lui te va ști și accepta de stăpân chiar și împotriva dorinței lui conștientă"
         - Ți-ai permis să îmi dai un sfat înainte de a încerca să mă ucizi. O să îți dau și eu unul. Așa cum am spus nu cred că ești suficient de înțelept sau de pregătit ca să poți face față lumii acesteia. Nici nu cred că o înțelegi de fapt. Privește în jurul tău. Eu nu o să mă duc să mă îndop cu cârnați și bere. Eu o să mă duc să citesc o carte. Și acesta va fi un alt pas înaintea ta. Pentru că, oricât de puțin aș însemna eu în ochii tăi sunt gata să fac prinsoare pe ce vrei tu că va fi exact așa cum am spus. Vei sfârși prost. Ori vei muri ucis, ori vei înfunda pușcăriile. Iar în timpul acesta eu mă voi înălța prin cunoaștere, mă voi desăvârși prin înțelegere. Dar probabil acestea sunt lucruri care te depășesc. Nu o să te ucid astăzi, deși tu nu ai fi procedat la fel. Dar eu, cu toate că nu îmi pasă de tine , nu vreau să am mâinile pătate de sângele tău. Tu personal nu însemni nimic. Dar ține minte sfatul meu! Stai departe de noi și de lumea noastră. Nu ne cunoști și nici nu ne înțelegi. Din cauza asta nici măcar un dușman demn de respect nu poți fi! Tu amintește-ți doar că te putem găsi oricînd.
         Acestea fiind spuse, îl lăsă liber, după care, rând pe rând și în cea mai deplină liniște , dispărură în noapte ca niște fantome.
         După cum era și firesc, Schwartz își reveni cu greu.
         -Să mergem după ajutoare Schwartz și apoi după ei! Îi căutăm, îi prindem și îi împușcăm ca pe niște șobolani.
         - Gura idiotule! - se stropși Schwartz la cel care vorbise
         Din momentul acela, la vederea cerșetorilor, Schwartz avea să fie cuprins de fiori pe șira spunării, dar prefera să nu-i observe. Paul deveni dușmanul său de moarte. Și pentru că dușmanul său de moarte făcuse o prinsoare cu el, instinctiv deveni competitiv. Dorea să câștige. Modul în care îi vorbise dușmanul său de moarte îl ambiționă să stie, să cunoască. Asta a condus la studii și în final , peste ani Schwartz va deveni senator.
         Și uite așa, datorită unui dușman de moarte uneori poți ajunge pe culmile gloriei. E suficient să îi simți răsuflarea în ceafă.
         toată povestea?  clik aici! 

duminică, 22 februarie 2015

Capitolul III - Lumea

             O babă scofâlcită a cărei vârstă se pare că până și Dumnezeu i-o uitase, cu un ochi lipsă și o expresie pe care timpul i-a întipărit-o cumva pe chip și care creează o repulsie instinctivă când e privită, stă și zâmbește ca o stafie în fața Aishei, în timp ce o mângăie ușor pe păr într-un gest de o tandrețe ciudată:
        - Copil frumos....
         Scoate o batistă ce cunoscuse și vremuri mai bune, o umezește cu limba și apoi începe să îi șteargă fața cu gesturi familiare, deși total necunoscute bietei fete, care se supune chinului acesta încercând în suflet sentimente contradictorii de repulsie și fascinație tot odata. Ca și cum nu ar fi înțeles nimic, baba repetă gestul conștiincios până se declară mulțumită de rezultat. Figuri murdare și curioase se ițesc de peste tot privind-o pe fată. Un țânc se apropie și se lipește de piciorul ei ca și cum ar fi cunoscut-o din totdeauna.Ca pe o soră mai mare.
        - Hai să mănânci, o îndeamnă baba cu un glas dogit de prea mult tutun. Ești numai piele și os. Nu o să te vrea nimeni așa. O să rămâi fată bătrână. Trebuie să te îngrași!
        Deși greu , în timp Aisha a ajuns să o îndrăgească pe baba Greta. Urâtă la înfățișare, baba Greta era toată un suflet. Dar, în lumea asta hidoasă și grotească aveai nevoie de ceva vreme să te poți obișnui cu totul și să poți vedea frumosul din ea. Cum tot vreme îți trebuia să te poți obișnui mai ales cu mirosul ,care te alunga repulsiv. Dar care, odată învățat te și atrăgea. Într-un mod unic , într-o combinație de mizerie și mister.
     "Meșteșugul" era ceva de neînchipuit pentru cei din afară. Existau oameni care de bună voie se schilodeau ca și investiție în viitor. În lumea asta totul se rezuma la cât ești în stare să faci. Bunul tău cel mai de preț era valoarea asta a ta..
     Astfel se așezau lucrurile, pe calapoate de neînțeles pentru oameni obisnuiți ca noi. În lumea asta cei mai valoroși erau aceia care aduceau cea mai multă bunăstare. Pentru o femeie cu " mană" se iscau permanent bătăi printre cei tineri și uneori chiar si printre cei care nu mai erau chiar atât de tineri. Femeile acestea erau cele mai curtate. Uneori degeaba erai o femeie frumoasă dacă nu erai în stare să aduci bunăstarea. De multe ori, o femeie fără o mână era mai căutată decât una frumoasă.
       Și peste tot domnea o insensibilitate crasă. Brutalitatea era ceva banal. Iar prostia era la ea acasă. Lumea asta era o adunătură de idioți suficient de căliți să poată face față oricăror feluri de lipsuri și neajunsuri Și, totodată suficient de proști încât să-și confunde conducătorul cu Dumnezeu într-un amestec de fanatism religios și adorație.  Nu se supuneau, între ei, nici unei legi cunoscute de noi deși , pe stradă înțelegeau cumva că lucrurile stau diferit de la un punct. Nu respectau în schimb nici un fel de autoritate. Pentru ei "Legea" era sfântă! "Legea" era ceva ce aveau numai ei."Legea" spunea că trebuie să asculte orbește de conducătorul lor, pe care ei îl numeau împărat și care avea drept de viață și de moarte asupra tuturor. Putea să îi schilodească pe toți după bunul lui plac pentru că "legea" îi permitea asta. Și absolut toți trebuiau să îi dea "zeciuiala" din caștiguri.
      În lumea asta camăta este sistemul lor bancar. Absolut toți sunt cămătari. Nimic nu se împrumută fără interes. Garanția ești tu! Dacă nu reușești să îți plătești datoriile poți deveni sclav. Dacă ajungi sclav ești nevoit să recuperezi datoria de cinci ori. Dacă nu ești in stare să o recuperezi poți fi vândut, schilodit. Ești la discreția celui care te deține. Nici împăratul nu te poate scăpa fără să plătească în locul tău.
     Asta e lumea pe care doar am creionat-o puțin și în care , fără voia ei intrase Aisha. Cu toate acestea nimeni nu o confunda cu unul dintre ei. Toată lumea o privea ca pe un outsider. Asta îi conferea un statut special.
      Și în toată nebunia asta de lume ascunsă se deosebea un om. Împăratul. El nu trăia la un loc cu ceilalți. Avea o casă adevărată. Deși trăia oarecum modest pentru că asta era ceva înrădăcinat în conștiința lui de multe generații. La fel cum și prințul avea să trăiască atunci când îi va veni vremea lui să domnească. Împăratul, spre deosebire de supușii lui era un om educat. Avusese parte de profesori adevărați  particulari, la fel cum se îngrijise ca Paul, prințul, să aibă și el. Nu merseseră nici unul dintre ei la nici un fel de scoală oficială. Dar pregătirea era una zilnică.   
           Modestia în care trăiau se putea numi lipsa opulenței. Aveau un trai spartan. Se cuvine însă să vorbim despre averea acestei familii regale. Averea familiei era și tezaurul lumii lor. Și era ceva sfânt. Împărăția asta avea cel puțin cinci sute de ani de existență. Anii aceștia au permis prin educație și prin acceptarea lipsurilor ca averea, secretă și lipsită total de biruri, taxe sau impozite să ajungă una din cele mai mari averi din lume. Doar câțiva oameni de pe tot cuprinsul pământului știau de existența acestei averi. Familia deținea capitaluri uriașe. Putea manipula piețe de capital în întregime și, din punctul asta de vedere era una din cele mai de temut familii din lume. Uneori, împăratul era văzut în sediile celor mai mari corporații din lume și cei care îl cunoșteau știau că lucruri grave stau să se întâmple. De obicei se luau decizii care puteau schimba soarta multor suflete, decizii luate fără nici cea mai mică urmă de regret. Nici un suflet nu putea rămâne în situația celui mai de sus supus al său. Iar dacă, uneori se întâmpla asta exista "legea" ca și protecție. Unul din supușii săi avea mai devreme sau mai târziu să îl găsească pe nefericit și să îl ajute să plece dintre ei.
          Prințul Paul, așadar era un om cu un statut aparte. Un statut excepțional. De existența lui nu știau decât supușii împăratului. Era cunoscut, între ei peste tot în lume. Dar el nu era conștient de asta. El era forțat ca în afara orelor de studiu să trăiască printre cei asemeni lui. Dorința lui cea mai mare era ca într-o zi să schimbe lumea! Lumea lui și lumea cealaltă. Dar ce copil de vârsta lui nu vrea să schimbe lumea? El nu stia că asta ar putea fi posibil pentru el. Nu știa de averea colosală care într-o zi avea să îi slujească intereselor lui. El, ca orice copil de vârsta lui, așa cum am arătat, dorea să schimbe lumea ideatic. Dorea asta și gata.
       Peste toate însă, cu fiecare zi ce trecea începea să o privească pe Aisha altfel. Mereu altfel. Și vedea că și ochii aceia uimitori de verzi încep să îl privească diferit. Știa, pentru că îi fusese adânc înrădăcinat în conștiință, ca de altfel tuturor , că într-o zi Aisha v-a trebui să plece. Ea nu era ca el! Era din lume... Dar cine poate să îi explice asta inimii? Cum să stie inima de așa o diferență?
       Din partea împăratului nu existau obiecții deocamdată. Pentru el lucrurile erau așa cum trebuiau să fie. Aisha, dragă sau nu fiului său, într-o bună zi va trebui să plece. Așa a fost întotdeauna! Așa era drept și nu exista altă cale.

       Nici nu încăpea în ecuația asta ceva numit dragoste. Ei nu erau oameni obișnuiți deși li se permitea absolut orice, chiar să și iubească. Ei erau deasupra oamenilor de rând . Lumea era a lor! Dețineau supremația ! Gradul sublim! Deasupra lui treizeci și trei masonic.

      toată povestea?      clik aici!

sâmbătă, 21 februarie 2015

Capitolul II - Nebunul

               "Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărățiile pământului, și I-a zis: Ție îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății, căci mie imi este dată, și o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a ta. Isus i-a spus : Înapoia Mea , Satano! Este scris: Să te închini Domnului , Dumnezeului tău, și numai lui să-I slujești!"  …Luca 4:5
               A mințit Diavolul când a afirmat că toată stăpînirea și slava împărațiilor pământului îi este dată lui?
               Răspunsul, potrivit apostolului Luca, pare evident! Diavolul nu mințea!  Știm asta pentru că Isus nu la contrazis. Lumea asta cu toate împărățiile, cu toată strălucirea este a lui. Și totuși, știm că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor. Iar dacă acceptăm asta ca o condiție ''sine qua non'' în existența noastră, acceptăm atunci că Diavolul și toate împărățiile pămîntului și toată strălucirea acestei lumi care îi apartin, îi aparțin din voia și cu știința lui  Dumnezeu!. " Căci mie îmi este dată!"
               Se pare că nu putem gândi ca Dumnezeu și nici nu am avea pretenția că am putea. Putem să raționăm doar ca noi, omenește și imperfect. Pentru că atât putem sau atât ni se permite. De asta acceptăm că e posibil ca ce ni se pare nouă bine să nu fie bine și pentru divinitate și, la fel că nu întotdeauna ce este rău în ochii noștri e la fel pentru Creator. Știm că imperiul lui Satan este iadul. Asa că, poate, vinovați sau nu suntem condamnati.  Hai să căutăm argumente la asta.  …. Foame crîncenă care duce chiar și la moarte uneori. Războaie, sclavie, torturi. Boli de toate felurile care aduc chinuri groaznice. Frig, sărăcie, mizerie, șobolani, viermi intestinali. Chin, chin, chin…. În numele cui?  În numele tuturor și al nimănui! Dacă își închipuie cineva că există o singură formă de tortură care să nu fie adânc imprimată în conștiința  ancestrală a acestui pământ se înșeală! Nu mai există. Ca rasă, de-a lungul miilor de ani le-am experimentat pe toate. Și continuăm să le experimentăm în forme tot mai rafinate acum, și poate mult timp de acum înainte.
              De ce nu întelegem nimic? De ce nu ne oprim? Habar nu am. Ce știu este că ființa umană este imperfectă. Iar asta ne face să nu putem  aprecia ceva la justa valoare decât atunci cînd l-am pierdut. De aceia probabil va trebui  să-l pierdem pe Dumnezeu de tot ca să-l putem aprecia așa cum trebuie!
             Așadar, dacă Isus nu l-a contazis pe Satan când acesta afirma că lui îi este dată lumea asta, ce vroia să spună prin :  dă-i Cezarului ce e al Cezarului? De care Cezar vorbea de fapt? Cine e Cezarul dacă lumea îi este dată lui Satan?
             Există nopțile acelea reci și umede care te fac să îți ridici gulerul la haină dacă te prind pe afară. O astfel de noapte care îți intră în oase a fost martora totală a întâmplării ciudate de care o să povestim în continuare.
         
              Într-un cimitir la poalele unui deal, printre mormintele numeroase, la adăpostul nopții are loc o scenă teribilă. În genunchi, cu capul lipit de piatra rece care acoperă un mormânt, cineva îmbrăcat într-o robă care aduce cumva cu o robă călugărească, din iută neagră și cu glugă pe cap, stă plângând aproape în șoaptă, cu o disperare în glas care face să ți se înmoaie sufletul
              - Aii.... Dumnezeuleeee.... Blestem clipa în care m-am născut!!! De ce? De ce? De ce nu mă stângi și pe mine? Ce să mai caut eu aici? Ce să mă mai bucure și pe mine în viața asta! Vreau să fiu cu tine draga mea! Fă ceva și ia-mă de aici! Ia-mă la tine! -și un plâns disperat îi înecă restul de cuvinte
             Deși ora era trecută de două noaptea iar personajul nostru se credea la adăpostul nopții, din stradă, într-o mașină cu motorul pornit era privit de cineva pe a cărui față se putea distinge o ură de moarte. Din când în când cobora mâna spre tocul pistolului mângâindu-l indecis.
           Călugărul însă nu știa de el, înecat fiind în durerea lui. Pentru el nu mai exista nimic altceva în afara mormântului și a durerii lui.
           - Viața mea.... Ce o să mă fac eu de astazi? Unde să mă duc? Dacă tu nu mai ești nu mai sunt nici eu, Și iarăși se înecă în lacrimi și nu mai reuși să îngâne nimic
           - Nenorocitule! scrâșni celălalt cu ciudă din mașină în barbă. Nenorocitule! Te urăsc! Ah, te ucid cu mâna mea....
            Însă nu făcea nici un gest, în afara faptului că nu se oprea din mângâierea tocului pistolului său.  Într-o secundă însă se hotărâ. Ieși din mașină și se duse la un telefon, aflat în apropiere. Formă repede un număr
           - Alo! Moris? Senatorul Schwartz la telefon. Moris, am nevoie de ajutorul tău.  Sună la secție și trimite-mi un echipaj la cimitir. Dar te rog eu, discret. Mai bine trimite-mi zece oameni, nu se știe... Am o socoteală cu un nebun care acum se află trântit pe mormântul soției mele... Ok! Aștept.
          Puse telefonul în furcă și își aprinse o țigară din care trase nervos un fum lung.
          - Așteaptă tu numai! Puțină răbdare..
         Două mașini apărură la poarta cimitirului. Din ea se coborâră în grabă zece oameni trimiși de comandantul poliției în persoană.
        - Vreau discreție! S-a înțeles? - întrebă Schwartz pe un ton autoritar
        În același timp, la mormânt avea loc ceva inimaginabil. În culmea durerii, călugărul avu impresia că din mormânt aude strigăte! Înebunit se ridică și cu o putere de neimaginat, de unul singur urni piatra grea care acoperea mormântul în încercarea disperată de a salva-o pe cea care , credea el, ar fi încă în viață.
        La poarta cimitirului mișcările lui fură observate și îngroziți de situație toți se puseră în mișcare.
       - Nenorocitule! izbucni Schwartz
      Capul călugărului se întoarse brusc. Ochii lui erau cuprinși de febra nebuniei! Îndreptă un deget acuzator spre senator și un urlet sfâșietor îi ieși din piept
      - Tuuuu! Om de doi bani! Criminalule! Tu ești vinovat! Tu ai ucis-o!
      Comportamentul și atitudinea nebunului le paraliză tuturor voința! În ochii senatorului se citea deja groaza! Începuse să dea înapoi în timp ce își scutura puternic capul a negație .
       - Nu meritai să trăiești! Trebuia să te ucid de mult! - continuă nebunul nepăsându-i de cei din jurul său. Ești cea mai abjectă ființă care mi-a fost dat să cunosc pe pământul acesta!
       Un pocnet sec îi curmă înaintarea. Senatorul trase un singur glonț care îi atinse capul nebunului. Acesta căzu jos. Senatorul, la capătul puterilor căzu în genunchi!
       - Ai câstigat in cele din urmă! S-a sfârțit! Sper să putrezești în iad! - mai spuse senatorul după care se prăbuși.
      - Chemați o ambulanță repede! Nebunul trăiește!
      - Senatorul e mort!

     
   toată povestea?  clik aici!

joi, 19 februarie 2015

Capitolul V - Grădina de portocali


       Mă trezesc ca dintr-un vis. Sunt la masă. M-am trezit cu furculița la zece centimetri de gură și am tresărit. Ce caut eu aici? A, îmi amintesc. E ajunul Crăciunului. Ca de fiecare dată, am împodobit bradul. Apoi ne-am așezat la masă. E devreme încă. La ora douăzeci plec la chef. Am stabilit asta de dimineață la telefon. Ea o să vină acolo. Iar o să privească toți ca proștii! E frumoasă puștoaica asta de șaisprecece ani. Eu am optsprezece. De ce mă simt atât de trist? Ce naiba e cu mine?
   Nu mai pot mânca. Mâncarea asta e bună dar mie îmi vine să o scuip... Ce naiba am? Acum o secundă îmi era atât de foame!!!! Și acum nu vreau să mănânc... Și de ce naiba mă simt atât de trist? Îmi vine să plâng?! Ce naiba e cu mine?
      - Hei! Cu tine vorbesc!
Tresar.
       - Ce e mamă?
       - Unde ai fugit? Ce e cu tine?  Nu te simți bine? De ce te-ai schimbat așa la față?
        - Nu știu... Nu mă simt bine...
        - Întinde-te în pat puțin.
        - Așa o să fac mamă...
         Întins în pat, încerc să fac față unui val de emoții pe care nu îl înțeleg. Ceva mă apasă. Nu știu ce. Și sunt trist. Trist... Fără motiv. Ce o fi cu mine? Ce naiba am? Adorm...
          Sar ca ars din pat. Am sentimentul că s-a întâmplat ceva cumplit. Doamne, ce trist sunt! Mă uit la ceas. Nouăsprezece și treizeci. Trebuie să mă îmbrac. Drumul spre baie devine o povară. Îmi vine să îmi smulg părul din cap! Să urlu de durere! De ce? De ce? Nu am pățit nimic... Absolut nimic...
          Telefonul începe să sune. E ea.
           - Ce faci? Ești gata?
           - În seara asta nu mă simt bine deloc. Nu pot veni. mi-e rău.
           - Ok! Pa.
            Închid telefonul. S-o fi supărat? Ce-mi pasă? Vreau să mor... De ce? Nu vreau să mor! Vreau să trăiesc! Ba nu... Vreau să mor și nu știu de ce...
           Mă așez pe un fotoliu lîngă brad. Încep să învârt un glob, mecanic, încercând să înțeleg starea asta de tristețe fără margini care îmi sufocă total conștiința. Ora trei dimineața mă prinde tot acolo, învârtind același glob și la fel de trist.
             Sunt obosit. Vreau să dorm. Mă târăsc spre pat. Mă învelesc în timp ce mă întorc spre partea dreaptă. Imediat simt un fâsâit în urechi. Încerc să nu îl bag în seamă. Fâsâitul se transformă în vâjâială. Ce o fi asta? Nici nu apuc să gândesc și zgomotul din urechi se transformă într-o cascadă urlătoare. Dumnezeule mare! Asta mă sperie rău de tot. Vreau să mă ridic din pat. Nu pot. Nu reușesc să fac nici o mișcare...
      Teroarea din mine crește până atinge cote inimaginabile!  Apoi...bum! Liniște totală. Eu sunt în pragul nebuniei. Instinctiv vreau să țip: Mamă! În mintea mea mă zbat, mă căznesc să mă misc. Rămân stană de piatră. Am înlemnit? Nu mi se mișcă nici un mușchi pe față. Am fața împietrită! Și cât de ciudat se vede  lumina lunii ce intră pe geam reflectată pe fața mea...Ireal!!!
    Stop! Ceva nu e în regulă. Cu ochii minții pot să am impresia că îmi văd fața. Dar de unde atât de multă imaginație? De unde văd lumina asta care îmi cade pe față?
    Imediat realizez ceva cumplit. Mă privesc pe mine însumi. Nu știu cum dar sunt de-asupra mea cam la o jumătate de metru. Îmi pot vedea tot corpul. Ce ciudat! Eu sunt și totuși parcă nu sunt eu.... Oare ce se întâmplă cu mine?
    Probabil mor- îmi spun. Înțelegerea acestui fapt mă calmează instantaneu. Peste ani, acesta a fost cel mai inexplicabil lucru din întâmplarea asta. Cum de am reușit să mă resemnez atât de ușor? Ce a fost mai puternic decât instinctul de conservare? Nici odată nu am reușit să răspund la asta...
     Calm total, privesc în jur fără să mă mai intereseze corpul care stătea inert în pat.
În partea din dreapta sus, pe peretele din fața mea e ceva ca o fereastră rotundă din care străbate o lumină difuză. Aș vrea să pot ajunge acolo... Simpla mea voință mă poartă ca într-un zbor până acolo. Disting exact ca pe o fereastră, două siluete intr-o grădină cu copaci. Bag cumva " capul" pe fereastra aceia si automat devin conștient că sunt una dintre siluete.

      - Anouar? Ma al-khatb?
   Nu înțeleg nimic! Ce limbă e asta? Arabă?
      - Anouar!!! Ma al-khatb?!!!
Sunt luat de umeri și scuturat în timpul acesta
       - Anouar! Ce s-a intâmplat? Spune ceva!
       - Eli.. Eli... Ce e cu mine? Pentru o clipă am avut impresia că sunt altcineva... Vino aici! La pieptul meu!
        - Anouar, nu o să te plictisești de mine când o să fiu bătrână?
        - Atia, Eli... O să te iubesc șapte vieți! Asta prima dată!
        - Nebunul meu frumos... Nu m-ar mira să mă găsești în viitor...
         - Pe mine m-ar mira să nu te găsesc! O să îmi amintesc . o să te caut și o să te găsesc! Iar când o să te găsesc o să sar pe tine și o să te trezesc!
          - Anouar! Nebun frumos! Nu așa sufletul meu! Să nu faci asta! O să cred că esti un nebun oarecare și o să fug rupând pământul și scuipând în urmă!
          - Păi atunci cum să te trezesc viața mea?
          - Să nu te repezi la mine ca șoimul la pradă. Să mă plimbi, să mă amăgești... Să mă lași să fug când vreau dar să mă urmezi. Să mă sperii la timpul potrivit dar să nu mă îngrozești. (1) Să mă chemi acasă! Dar să nu mă grăbești acolo! Nu uita! (2) Încet, încet iubitul meu... Încet încet. Amintește-mi că(3) eu sunt templul. Și nu uita Adamu! (4), (5)!!! Cu asta nu ai cum să dai greș! Așa potrivire numai Zeii din cer pot aduce!
           - Pui de drac!
           - Sau poate , mai bine să nu spui nimic dacă îți amintești... Să mă iubești și-atît.
            - Eli...
            Vid! Liniște! Ce Dumnezeu? Unde sunt? Unde e Atia? Ce e cu mine? Mă ridic în fund. ceva nu e în regulă! Îmi privesc mâinile în întuneric! Ce se întâmplă? Trec cu ele peste față... Cine dracu sunt?
            Îmi amintesc... Am murit parcă. Sau nu am murit... Am visat. Sigur am visat. Aprind lumina. Dumnezeule mare ce vis!
             Arunc cu apă pe față. o data! de două ori... Ce frumos miroase livada de portocali! Stai! Nu am de unde să știu asta! A fost un vis...
            Ce clar îmi amintesc toate lucrurile de parcă le-am trăit aievea! De unde stiu tot? Stiu toată povestea.
             Nopți la rând am încercat să ies din corp și să fug în grădina cu portocali. Am urlat disperat, am plîns, am blestemat. Degeaba. Uneori mi-am spus că dacă aș muri sigur aș ieși din corp și aș ajunge în grădină la Eli...
      Toată viața mea avea să fie dată peste cap. E greu să ai optsprezece ani și constiința unui bărbat matur de peste patruzeci. Am simțit ca un bici dragostea asta pe care, pentru prima dată, în viața asta, o vedeam așa. Nu știam că poți iubi în așa hal încât instinctiv să vrei să-i faci copii. Mintea mea imatură nu reușea să rumege asta. Puștoaica de șaisprezece ani am uitat-o. Când am privit-o prima dată în ochi după întâmplarea asta m-am simțit rușinat și vinovat ca un pedofil. Am început să remarc în schimb cât de frumoase sunt femeile mature. Peste treizeci de ani... Am rămas singur. Nu mi-am mai înteles prietenii. Păreau cu toții niște copii. Și, cu timpul, am început să mă simt bătrân... Tare bătrân...Și am început să te caut. În ochii tuturor femeilor pe care le-am întâlnit!
            Eliiiiiii! Eliiiiiiiii! Lama sabachtani?

                                                                                           Sfârșit?
toată povestea? clik aici