Mi-e dor de nopțile senine, nu calme
Când îmi ardeai tâmplele prin neprezență
Și numai avântul zborului nostru
imaginar
Îmi răcorea fruntea uscându-mi picurii
de dor.
Mi-e dor să nu mă mai dori în întuneric
Decât cu chinul cu care mă obișnuisem.
Mi-e dor de diminețile în care încremeneam în timp
Și nu treceau fără rost ca acum prin
mine.
Mi-e dor de călduțul din sufletul tău,
o doamne...
Care îmi destindea încleștarea de pe
frunte.
Mi-e dor să îmi ștergi de pe față
Transpirația pe care tu ai pus-o acolo!
Mi-e dor de nebunia setei pe care
Vinovați, o pusesem peste noi ca o
pavăză.
Aș vrea să mă ascund de ne-iubirea
hidoasă
Care mă pândește în fiecare ungher
negru,
În fiecare frază, în fiecare gest sau în lipsa lor,
În tăcerea zarvei de peste zilele
insipide,
În urletele liniștei nopților pustii.
...Măcar de ar urla lupii, de ar mormăi
ursul....
În nefirescul care a devenit
normalitate
În teama dorului de noi...