Ai mazgalit cu negru tabloul despre noi,
Ai spart in tandari raiul. Maruntel!
Pe care-l construiam ca rob…
Privesc acum la dragostea din el,
Ce se reflecta-n fiecare ciob.
E iad din nou, un iad ce doare,
Sunt inutil ca mai demult…
Privesc la raiul, țăndări la picioare,
Sunt mut, nu ințeleg , dar te ascult.
Și mor. În fiece secundă, puțin câte puțin…
Am acceptat și poate este drept,
Și poate asta încercam să-mi spun…
Încet, încet iubita mea… încet , încet…
Cândva mi-ai spus că mă iubești,
Minciună! Ce-mi încălzește iadul mai ușor!
Și mă întreb dacă nu-i mult,
Și dacă nu-i mai înțelept să mor…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu