Ți-am dat tot viață... Cu mâna, cu gura, cu sufletul.
Iar acum privesc de după gard,
totul acesta terfelit…
Cum a fost mereu…
Acolo, noroi amestecat cu transpirații străine,
Aici, carcasa pe care o forțez.
Inspiră, expiră…
Un exercițiu pur mecanic. Fără sens.
Un lucru deprins de prea multă vreme…
- Inspiră!
- De ceeee?( o șoaptă).
- Taaaci!…Expiră!
- Într-o zi nu o să te mai ascult…
și știi asta la fel de bine ca mine!
Mă agăț de motive și rațiuni inspiratorii!
Și le găsesc umilitor de mincinoase…
- Taci….Inspiră!
Viața e o curvă…
- În sfârșit un adevăr!
- Taci!… Expiră!
- M-ai lăsat să explic omizilor,
fluturii din stomac… Idiot!
- Taci!… Inspiră!
Văd carcasa asta după un gard, în întuneric.
De partea cealaltă, în lumină,
Tot ce am avut și nu mai am, mai frumos și mai de preț,
Dăruit cu mâna mea și cu toată dragostea.
Și totul acesta, amestecat în noroi,
de picioare de amanți,
luat în bătaie de joc și murdărit
în toate felurile posibile
cu știința, îngăduința și amuzamentul celor cărora,
cu dragoste, le-am dat tot.
Carcasă fără rost, mă uit și văd
în murdăria abjectă, doi ochi…
Ochii Amarului, copil inocent.
Ce nume predestinat!
- Te rog… inspiră!…
Doi ochi fără gură, fără nas și fără frunte,
Doi ochi ce se holbează la mine
a blestem și mă sperii.
Nu am crezut în blesteme…
Și acum mă uit cu milă la ei
Nu am crezut în blesteme.
Dar, na… adevărul e cel mai greu de crezut
- Hai, expiră!….
Aici… carcasă sângerândă.
Sânge acum necurat! Amestecat.
Amalgamat.
Catalizatorul- Busolă spre iad!
M-a dus glonț acolo!
și era pustiu
Am strigat, am țipat, am urlat…
Îți vine să crezi?? Gol!!!!
M-am reîntors și am înțeles!
Toți demonii erau aici. Pe lângă mine.
Eu nu-i văzusem. Fluturii de stomac
orbesc.
Ce să-ți las? Ți-aș lăsa amarul meu
Dar asta o să-ți transforme fierea și pelinul în delicatese.
Poate singurătatea? Asta te-ar sminti!
Altceva nu am…
Iar singurul adevăr e un blestem…
Testamentul meu pentru tine…
Nebunule! …
O să-ți fie dor să-mi pese…
- Te rog ins…
- Taci dracului! Mori cu demnitate!
