Stăpânul lumii

Capitolul I - Întâlnirea

    O bancă într-un parc. Doi copii. Amândoi de aproximativ 16-17 ani. Îmbrăcați în zdrențe. Au o pâine pe care o rup în două și o mănâncă. După ce termină de mâncat, împart un chiștoc de țigară pe care îl găsiseră pe jos, mai devreme. Erau doi cerșetori în pauza de masă.

     -Spui rugăciunea, acum că am terminat de mâncat?

    - Nu se cade! Am țigara în mână!

    - Dă-o la mine și spune-o! Așa se cade! Tu ești cel mai mare!

    - Bine nemernicule! Fumeaz-o tu! Na! Și îi dă capătul de țigară. --

    -Doamne, binecuvântat este numele Tău. Îți mulțumim pentru pâinea pe care ne-ai adus-o prin mila ta! se uită întrebător către celălalt

    - Nu se cade -se scuză celălalt, am țigara în mână!

    - Nenorocitule! Vrei să atragi ghinionul asupra noastră! Arunc-o și spune!

     Celălalt, trăgând încă un fum lung, aruncă țigara.

      -Amin! Acum ești mulțumit?

      - Idiotule! îi răspunse celălalt, ridicând ce mai rămăsese din țigară. Asta o să o fumez singur!

      - Normal că o fumezi singur "prințule", mormăi celălalt mai mult pentru el!

    "Prințul" îi aruncă o privire făcută parcă să ucidă!

    - Iertare! izbucni celălalt

    - Vrei să pun să fii biciuit? Știi bine că nu ai voie să mă numești așa pe stradă!

     - Iertare, mi-a scăpat... răspunse celălalt umil

     - Ești cel mai prost consilier! Și ar trebui să te suport toată viața? Ahhhh!

     Plecă vizibil supărat înainte. După trei pași se opri și privi mirat la colțul de stradă unde obișnuiau să cerșească. Celălalt, aproape se izbi de el pentru că îl urmase cu capul în jos.

    - Iete-te! făcu " prințul" a mirare

     În colțul lor de stradă, o fată sărăcăcios îmbrăcată, pe ochii căreia se citea foamea și chinul sărăciei întindea mâna de fiecare dată când trecea un trecător.

      - Îmi dați un ban? ruga ea timid...

      Cei doi o priveau mirați. Au urmărit-o cu interes vreme de câteva minute.

      - Tu o cunoști?

      - Nu am mai văzut-o niciodată. Nu e de-a noastră. O nefericită, de bună seamă. Să mergem să-i tragem câteva scatoalce să își plângă sărăcia în altă parte!

     - Asta eu hotărăsc!

     - Firește! replică cel care fusese numit cel mai prost consilier.

     Ca niște adevărați cunoscători, se apropiară de fata aceia plăpândă. Avea cam cinsprecece ani, dar la cat de slabă era nu îi dădeai doisprezece. Cu o rochițică  peste genunchi, murdară și o pereche de săndăluțe. Din șosetuțe, la amândouă picioarele, îi ieșeau degetele afară. Ținea capul ușor aplecat , și privirea în jos, pierdută.  Cei doi se așezară în lateralul ei în așa fel încât să nu o încurce, să nu îi ia" fața" activității pe care se căznea să o facă. 

       - Cine ești? o întrebă " prințul" cu glas încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu trezească trecătorii din visare.

       Fata ridică din pământ ochii ei triști și suferinzi de lipsuri. Avea cei mai frumoși ochi verzi pe care îi văzuseră cei doi în viața lor.

      - Vă rog, spuse ea cu glas temător și coborând ochii înapoi în pământ. Lăsați-mă în pace. Nu vreau nimic de la voi. Doar să mă lăsați în pace. Nu am mâncat nimic de două zile.

      -  Asta nu e așa de grav! Se poate și mai rău, se porni"prințul" care văzuse în rugămintea ei o invitație la vorbă. Anul trecut, înainte de crăciun...

       Se opri la apropierea unei bătrâne, făcându-i semn fetiței cu ochii, îndemnând-o astfel să ceară

     - Îmi dați un ban?... urmă ea timid.

      Bătrâna o învrednici cu o privire, după care trecu mai departe.

    - Dar... tu nici nu știi să ceri! exclamă "prințul" a mirare

     Fetița cu ochi triști, ridică privirea întrebătoare spre el preț de o secundă, după care lăsă ochii la loc în pământ.

     - Cum adică, nu știu să cer?

     - Nu mă miră că nu ai mâncat de două zile! Ba chiar mă miră că acum două zile ai avut ce să mănânci!!!! Jim! Arată-i tu nefericitei ăsteia cum se face!

    Celălalt îl privi a protest. Era limpede că nu îi convenea asta și că nu dorea să îi arate nimic.

    - Jim! Am spus ceva! Ai surzit?

   Jim ridică umerii nepăsător după care se puse pe treabă. Scoase de după tomberon un carton pe care îl puse jos. Se aplecă și plimbă palmele prin praful străzii de câteva ori apoi dădu pe față. Repetă asta de două ori privind într-un geam până îl mulțumi ce văzu. Se așeză pe carton sucindu-și piciorul drept într-o poziție nefirească și care dădea impresia de handicap. Își descheie trei nasturi la cămașă lui trențuită și o așeză strâmb. Lăsă să treacă trei oameni pe lângă el apoi începu tânguiala.

    - Dumnezeu să vă miluiască așa cum mă miluiți pe mine... Sănătate să vă dea așa cum eu nu am! Vă rog , ajutați-mă și pe mine. Fie-vă milă de un nefericit....

     Fata îl privi cu uimire și fascinație. În cinci minute avea deja doisprezece dolari. O avere! Era hipnotizată. Jim, văzând privirea fetei se opri și remarcă morocănos:

     - Ei fir-ar să fie! Ajunge! Nu sunt un spectacol de circ!

     - Prea bine Jim! Ajunge! Vezi? - spuse "prințul" privind spre ea, așa se face.

     Jim era deja în picioare și îsi îndesa banii în buzunar.

     - Jim, dă-i banii nefericitei ăsteia.

     - Nici nu mă gândesc! Sunt ai mei! Eu i-am făcut! Ar trebui să mă plătească ea pe mine pentru învățarea meșteșugului! Nici nu vreau să aud!

    - Prea bine Jim! O să fii biciuit în seara asta pentru mai devreme!

    - Dar nu e drept! Chiar sunt banii mei! Știi prea bine că nu e drept! Nu sunt obligat să te ascult!

    - Așa e! Dar e drept să fii biciuit pentru mai devreme! Zece pe spinare!

    Jim mai simțise biciul în trecut și amintirea lui îl făcu să bată în retragere. Scoase  un pumn de bani și îl puse în mâna fetei cu ciudă!

    - Na! Sper că ești bucuroasă acum!

    - Jiiiim! Am spus toți banii!

    - Dar nu e drept! protestă încă odată Jim în timp ce renunță și la restul de bani pe care îl mai avea în buzunar!

    Făcu apoi doi pași dar se întoarse înapoi:

     - Te crezi deștept?! Îmi amintești de " Lege" ! Să îți spun eu ce spune "Legea"! "Legea" spune că ai obligația ca atunci când întâlnești pe cineva în situația nefericitei ăsteia și care nu e ca noi să o ajuți! Asta spune legea! Și nici măcar tu nu poți să nu te supui!

     - Și ce crezi tu Jim că am făcut eu acum? Oare nu tocmai asta am făcut? Nu am respectat "Legea"?

     - " Legea" nu spune să îi cumperi mâncare! Spune să o ajuți să iasă dintre noi! Așa că, acum e povara ta!

     "Prințul" rămase câteva secunde cu capul în jos.

     - Fie! urmă el. O accept! Nu ești chiar atât de idiot pe cât am crezut! Mă bucur! Începând din secunda asta răspunzi de ea! Cu capul!

     Jim înțelese că greșise total. Din momentul acela își propuse să nu mai izbucnească niciodată la nervi! Acum însă nu mai avea încotro! "Prințul" rostise formula clară din cutumă: Răspunzi cu capul. Știa că trebuie să respecte ordinul acesta indiferent de situație. Asta era datina strămoșească. Era învins. Trebuia să se supună.

     Spășit se îndreptă spre nefericita aceia care urmărise mirată toată scena

    - Hai, vino... Nu-ți fie teamă, îi spuse el văzând că fata începe să se dea înapoi. Nu-ți fie teamă. Nu o să pățești nimic. Hai să mănânci ceva. E datoria mea să te hrănesc de astazi- mai spuse el privind cu ciudă la cel care îi dădu sarcina asta nedorită.

    Fata privi încurcată la cei doi. Ar fi vrut să refuze și să plece. Dar îi era atât de foame... Și era atât de obosită... Nu mai avea putere să protesteze. Avea nevoie de ceva de mâncare, Orice! Chiar și un colț de pâine uscat.

     Hotărâ că va merge iar după ce va mânca o să facă într-un fel și o să plece. Nu mai avea încredere în nimeni! Nu aici pe strada. Cele câteva luni care le petrecuse în situația asta au învățat-o să nu creadă nimic...

      - Cum te cheamă nefericito? întrebă Jim

      - Maria...

      - Preabine Maria! Vino cu noi!

Capitolul II - Nebunul 

               "Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărățiile pământului, și I-a zis: Ție îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății, căci mie imi este dată, și o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a ta. Isus i-a spus : Înapoia Mea , Satano! Este scris: Să te închini Domnului , Dumnezeului tău, și numai lui să-I slujești!"  …Luca 4:5

               A mințit Diavolul când a afirmat că toată stăpînirea și slava împărațiilor pământului îi este dată lui?

               Răspunsul, potrivit apostolului Luca, pare evident! Diavolul nu mințea!  Știm asta pentru că Isus nu la contrazis. Lumea asta cu toate împărățiile, cu toată strălucirea este a lui. Și totuși, știm că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor. Iar dacă acceptăm asta ca o condiție ''sine qua non'' în existența noastră, acceptăm atunci că Diavolul și toate împărățiile pămîntului și toată strălucirea acestei lumi care îi apartin, îi aparțin din voia și cu știința lui  Dumnezeu!. " Căci mie îmi este dată!"

               Se pare că nu putem gândi ca Dumnezeu și nici nu am avea pretenția că am putea. Putem să raționăm doar ca noi, omenește și imperfect. Pentru că atât putem sau atât ni se permite. De asta acceptăm că e posibil ca ce ni se pare nouă bine să nu fie bine și pentru divinitate și, la fel că nu întotdeauna ce este rău în ochii noștri e la fel pentru Creator. Știm că imperiul lui Satan este iadul. Asa că, poate, vinovați sau nu suntem condamnati.  Hai să căutăm argumente la asta.  …. Foame crîncenă care duce chiar și la moarte uneori. Războaie, sclavie, torturi. Boli de toate felurile care aduc chinuri groaznice. Frig, sărăcie, mizerie, șobolani, viermi intestinali. Chin, chin, chin…. În numele cui?  În numele tuturor și al nimănui! Dacă își închipuie cineva că există o singură formă de tortură care să nu fie adânc imprimată în conștiința  ancestrală a acestui pământ se înșeală! Nu mai există. Ca rasă, de-a lungul miilor de ani le-am experimentat pe toate. Și continuăm să le experimentăm în forme tot mai rafinate acum, și poate mult timp de acum înainte.

              De ce nu întelegem nimic? De ce nu ne oprim? Habar nu am. Ce știu este că ființa umană este imperfectă. Iar asta ne face să nu putem  aprecia ceva la justa valoare decât atunci cînd l-am pierdut. De aceia probabil va trebui  să-l pierdem pe Dumnezeu de tot ca să-l putem aprecia așa cum trebuie! 

             Așadar, dacă Isus nu l-a contazis pe Satan când acesta afirma că lui îi este dată lumea asta, ce vroia să spună prin :  dă-i Cezarului ce e al Cezarului? De care Cezar vorbea de fapt? Cine e Cezarul dacă lumea îi este dată lui Satan?

             Există nopțile acelea reci și umede care te fac să îți ridici gulerul la haină dacă te prind pe afară. O astfel de noapte care îți intră în oase a fost martora totală a întâmplării ciudate de care o să povestim în continuare.

          

              Într-un cimitir la poalele unui deal, printre mormintele numeroase, la adăpostul nopții are loc o scenă teribilă. În genunchi, cu capul lipit de piatra rece care acoperă un mormânt, cineva îmbrăcat într-o robă care aduce cumva cu o robă călugărească, din iută neagră și cu glugă pe cap, stă plângând aproape în șoaptă, cu o disperare în glas care face să ți se înmoaie sufletul

              - Aii.... Dumnezeuleeee.... Blestem clipa în care m-am născut!!! De ce? De ce? De ce nu mă stângi și pe mine? Ce să mai caut eu aici? Ce să mă mai bucure și pe mine în viața asta! Vreau să fiu cu tine draga mea! Fă ceva și ia-mă de aici! Ia-mă la tine! -și un plâns disperat îi înecă restul de cuvinte

             Deși ora era trecută de două noaptea iar personajul nostru se credea la adăpostul nopții, din stradă, într-o mașină cu motorul pornit era privit de cineva pe a cărui față se putea distinge o ură de moarte. Din când în când cobora mâna spre tocul pistolului mângâindu-l indecis.

           Călugărul însă nu știa de el, înecat fiind în durerea lui. Pentru el nu mai exista nimic altceva în afara mormântului și a durerii lui.

           - Viața mea.... Ce o să mă fac eu de astazi? Unde să mă duc? Dacă tu nu mai ești nu mai sunt nici eu, Și iarăși se înecă în lacrimi și nu mai reuși să îngâne nimic

           - Nenorocitule! scrâșni celălalt cu ciudă din mașină în barbă. Nenorocitule! Te urăsc! Ah, te ucid cu mâna mea....

            Însă nu făcea nici un gest, în afara faptului că nu se oprea din mângâierea tocului pistolului său.  Într-o secundă însă se hotărâ. Ieși din mașină și se duse la un telefon, aflat în apropiere. Formă repede un număr

           - Alo! Moris? Senatorul Schwartz la telefon. Moris, am nevoie de ajutorul tău.  Sună la secție și trimite-mi un echipaj la cimitir. Dar te rog eu, discret. Mai bine trimite-mi zece oameni, nu se știe... Am o socoteală cu un nebun care acum se află trântit pe mormântul soției mele... Ok! Aștept.

          Puse telefonul în furcă și își aprinse o țigară din care trase nervos un fum lung.

          - Așteaptă tu numai! Puțină răbdare..

         Două mașini apărură la poarta cimitirului. Din ea se coborâră în grabă zece oameni trimiși de comandantul poliției în persoană. 

        - Vreau discreție! S-a înțeles? - întrebă Schwartz pe un ton autoritar

        În același timp, la mormânt avea loc ceva inimaginabil. În culmea durerii, călugărul avu impresia că din mormânt aude strigăte! Înebunit se ridică și cu o putere de neimaginat, de unul singur urni piatra grea care acoperea mormântul în încercarea disperată de a salva-o pe cea care , credea el, ar fi încă în viață.

        La poarta cimitirului mișcările lui fură observate și îngroziți de situație toți se puseră în mișcare. 

       - Nenorocitule! izbucni Schwartz 

      Capul călugărului se întoarse brusc. Ochii lui erau cuprinși de febra nebuniei! Îndreptă un deget acuzator spre senator și un urlet sfâșietor îi ieși din piept

      - Tuuuu! Om de doi bani! Criminalule! Tu ești vinovat! Tu ai ucis-o!

      Comportamentul și atitudinea nebunului le paraliză tuturor voința! În ochii senatorului se citea deja groaza! Începuse să dea înapoi în timp ce își scutura puternic capul a negație . 

       - Nu meritai să trăiești! Trebuia să te ucid de mult! - continuă nebunul nepăsându-i de cei din jurul său. Ești cea mai abjectă ființă care mi-a fost dat să cunosc pe pământul acesta!

       Un pocnet sec îi curmă înaintarea. Senatorul trase un singur glonț care îi atinse capul nebunului. Acesta căzu jos. Senatorul, la capătul puterilor căzu în genunchi!

       - Ai câstigat in cele din urmă! S-a sfârțit! Sper să putrezești în iad! - mai spuse senatorul după care se prăbuși.

      - Chemați o ambulanță repede! Nebunul trăiește!

      - Senatorul e mort! 

Capitolul III - Lumea

             O babă scofâlcită a cărei vârstă se pare că până și Dumnezeu i-o uitase, cu un ochi lipsă și o expresie pe care timpul i-a întipărit-o cumva pe chip și care creează o repulsie instinctivă când e privită, stă și zâmbește ca o stafie în fața Aishei, în timp ce o mângăie ușor pe păr într-un gest de o tandrețe ciudată:

        - Copil frumos....

         Scoate o batistă ce cunoscuse și vremuri mai bune, o umezește cu limba și apoi începe să îi șteargă fața cu gesturi familiare, deși total necunoscute bietei fete, care se supune chinului acesta încercând în suflet sentimente contradictorii de repulsie și fascinație tot odata. Ca și cum nu ar fi înțeles nimic, baba repetă gestul conștiincios până se declară mulțumită de rezultat. Figuri murdare și curioase se ițesc de peste tot privind-o pe fată. Un țânc se apropie și se lipește de piciorul ei ca și cum ar fi cunoscut-o din totdeauna.Ca pe o soră mai mare.

        - Hai să mănânci, o îndeamnă baba cu un glas dogit de prea mult tutun. Ești numai piele și os. Nu o să te vrea nimeni așa. O să rămâi fată bătrână. Trebuie să te îngrași!

        Deși greu , în timp Aisha a ajuns să o îndrăgească pe baba Greta. Urâtă la înfățișare, baba Greta era toată un suflet. Dar, în lumea asta hidoasă și grotească aveai nevoie de ceva vreme să te poți obișnui cu totul și să poți vedea frumosul din ea. Cum tot vreme îți trebuia să te poți obișnui mai ales cu mirosul ,care te alunga repulsiv. Dar care, odată învățat te și atrăgea. Într-un mod unic , într-o combinație de mizerie și mister. 

     "Meșteșugul" era ceva de neînchipuit pentru cei din afară. Existau oameni care de bună voie se schilodeau ca și investiție în viitor. În lumea asta totul se rezuma la cât ești în stare să faci. Bunul tău cel mai de preț era valoarea asta a ta.. 

     Astfel se așezau lucrurile, pe calapoate de neînțeles pentru oameni obisnuiți ca noi. În lumea asta cei mai valoroși erau aceia care aduceau cea mai multă bunăstare. Pentru o femeie cu " mană" se iscau permanent bătăi printre cei tineri și uneori chiar si printre cei care nu mai erau chiar atât de tineri. Femeile acestea erau cele mai curtate. Uneori degeaba erai o femeie frumoasă dacă nu erai în stare să aduci bunăstarea. De multe ori, o femeie fără o mână era mai căutată decât una frumoasă.

       Și peste tot domnea o insensibilitate crasă. Brutalitatea era ceva banal. Iar prostia era la ea acasă. Lumea asta era o adunătură de idioți suficient de căliți să poată face față oricăror feluri de lipsuri și neajunsuri Și, totodată suficient de proști încât să-și confunde conducătorul cu Dumnezeu într-un amestec de fanatism religios și adorație.  Nu se supuneau, între ei, nici unei legi cunoscute de noi deși , pe stradă înțelegeau cumva că lucrurile stau diferit de la un punct. Nu respectau în schimb nici un fel de autoritate. Pentru ei "Legea" era sfântă! "Legea" era ceva ce aveau numai ei."Legea" spunea că trebuie să asculte orbește de conducătorul lor, pe care ei îl numeau împărat și care avea drept de viață și de moarte asupra tuturor. Putea să îi schilodească pe toți după bunul lui plac pentru că "legea" îi permitea asta. Și absolut toți trebuiau să îi dea "zeciuiala" din caștiguri.

      În lumea asta camăta este sistemul lor bancar. Absolut toți sunt cămătari. Nimic nu se împrumută fără interes. Garanția ești tu! Dacă nu reușești să îți plătești datoriile poți deveni sclav. Dacă ajungi sclav ești nevoit să recuperezi datoria de cinci ori. Dacă nu ești in stare să o recuperezi poți fi vândut, schilodit. Ești la discreția celui care te deține. Nici împăratul nu te poate scăpa fără să plătească în locul tău.

     Asta e lumea pe care doar am creionat-o puțin și în care , fără voia ei intrase Aisha. Cu toate acestea nimeni nu o confunda cu unul dintre ei. Toată lumea o privea ca pe un outsider. Asta îi conferea un statut special. 

      Și în toată nebunia asta de lume ascunsă se deosebea un om. Împăratul. El nu trăia la un loc cu ceilalți. Avea o casă adevărată. Deși trăia oarecum modest pentru că asta era ceva înrădăcinat în conștiința lui de multe generații. La fel cum și prințul avea să trăiască atunci când îi va veni vremea lui să domnească. Împăratul, spre deosebire de supușii lui era un om educat. Avusese parte de profesori adevărați  particulari, la fel cum se îngrijise ca Paul, prințul, să aibă și el. Nu merseseră nici unul dintre ei la nici un fel de scoală oficială. Dar pregătirea era una zilnică.    

           Modestia în care trăiau se putea numi lipsa opulenței. Aveau un trai spartan. Se cuvine însă să vorbim despre averea acestei familii regale. Averea familiei era și tezaurul lumii lor. Și era ceva sfânt. Împărăția asta avea cel puțin cinci sute de ani de existență. Anii aceștia au permis prin educație și prin acceptarea lipsurilor ca averea, secretă și lipsită total de biruri, taxe sau impozite să ajungă una din cele mai mari averi din lume. Doar câțiva oameni de pe tot cuprinsul pământului știau de existența acestei averi. Familia deținea capitaluri uriașe. Putea manipula piețe de capital în întregime și, din punctul asta de vedere era una din cele mai de temut familii din lume. Uneori, împăratul era văzut în sediile celor mai mari corporații din lume și cei care îl cunoșteau știau că lucruri grave stau să se întâmple. De obicei se luau decizii care puteau schimba soarta multor suflete, decizii luate fără nici cea mai mică urmă de regret. Nici un suflet nu putea rămâne în situația celui mai de sus supus al său. Iar dacă, uneori se întâmpla asta exista "legea" ca și protecție. Unul din supușii săi avea mai devreme sau mai târziu să îl găsească pe nefericit și să îl ajute să plece dintre ei.

          Prințul Paul, așadar era un om cu un statut aparte. Un statut excepțional. De existența lui nu știau decât supușii împăratului. Era cunoscut, între ei peste tot în lume. Dar el nu era conștient de asta. El era forțat ca în afara orelor de studiu să trăiască printre cei asemeni lui. Dorința lui cea mai mare era ca într-o zi să schimbe lumea! Lumea lui și lumea cealaltă. Dar ce copil de vârsta lui nu vrea să schimbe lumea? El nu stia că asta ar putea fi posibil pentru el. Nu știa de averea colosală care într-o zi avea să îi slujească intereselor lui. El, ca orice copil de vârsta lui, așa cum am arătat, dorea să schimbe lumea ideatic. Dorea asta și gata.

       Peste toate însă, cu fiecare zi ce trecea începea să o privească pe Aisha altfel. Mereu altfel. Și vedea că și ochii aceia uimitori de verzi încep să îl privească diferit. Știa, pentru că îi fusese adânc înrădăcinat în conștiință, ca de altfel tuturor , că într-o zi Aisha v-a trebui să plece. Ea nu era ca el! Era din lume... Dar cine poate să îi explice asta inimii? Cum să stie inima de așa o diferență? 

       Din partea împăratului nu existau obiecții deocamdată. Pentru el lucrurile erau așa cum trebuiau să fie. Aisha, dragă sau nu fiului său, într-o bună zi va trebui să plece. Așa a fost întotdeauna! Așa era drept și nu exista altă cale.

       Nici nu încăpea în ecuația asta ceva numit dragoste. Ei nu erau oameni obișnuiți deși li se permitea absolut orice, chiar să și iubească. Ei erau deasupra oamenilor de rând . Lumea era a lor! Dețineau supremația ! Gradul sublim! Deasupra lui treizeci și trei masonic.

     Capitolul IV- Schwartz

        Anii 20 din ultimul secol au fost cei mai furtunosi ani ai Americii, unde totul era într-o continuă schimbare și în plină fierbere. Era startul nebuniei numită Prohibiție care coincidea oarecum netangențial, cu începutul primei mari crize economice ce avea să afecteze toată planeta și să fie, mai târziu, unul din principalele motive ale declanșării celui de al doilea război mondial.

      Prohibiția a permis unor bande de cartier,de la început, să acapareze tot mai multă putere financiară prin contrabanda cu alcoolul și în felul acesta, să acceadă spre vârfurile societății, propulsând acolo tot felul de oameni dubioși. Câțiva au ajuns celebrii gangsteri ai Americii de care nu mai amintim acum. Au fost și alții care, dintr-un motiv sau altul au rămas în anonimat și când, pentru ei, viața a luat o turnură mai firească au reușit să se reorienteze, să se reinventeze. Câțiva , și mai puțini, au reușit să își asigure și o stare prosperă permanentă.

         În văltoarea acestor ani nebuni, o mână de golani sătui de sărăcie și necazuri, profitând de șansa dată de prohibiție s-au implicat la fel ca mulți alții în contrabanda cu alcool, în speranța unui trai mai bun. Această implicare a reușit să le creeze o oarecare notorietate, fapt ce a dus la acumularea unor sume importante de bani ce mai tarziu, împreună cu povestea ce urmează, a dus la alegerea unuia dintre ei, în senatul Statelor Unite. Acesta era Schwartz și vă prezint mai jos povestea care l-a ambiționat într-un mod ciudat să lupte cu viața până la capăt.

      Povestea noastă are loc când Schwartz era doar un golan de cartier. Părinții lui, muncitori săraci, trăiau foarte greu, în condiții precare, la marginea societății. Educația lui era minimă. Împreună cu alți câțiva făceau transporturi clandestine de alcool, așa cum am arătat.

      Desigur că, în fierberea prohibiției, pe lângă contrabandă, existau și descinderile făcute de poliție pentru combaterea ei. La o astfel de descindere, care se lăsase cu confiscarea unei cantități substanțiale de alcool ilegal, a fost săltat , numai pentru că se afla în zonă și un cerșetor. Dus la secție acesta a avut parte de un tratament dur, până la teroare mai multe ceasuri, fără ca cineva să poată scoate ceva de la el. Un corn și o cafea caldă reuși însă să facă ce nu reușiseră toți polițiștii aceia deși fuseseră zeloși de mama focului. Cerșetorul cu burta goală, fusese înfrânt, și astfel spuse doar un nume pe care îl auzise absolut întâmplător, pentru că de obicei nimeni nu dădea doi bani pe el și  drept urmare nimeni nu se sinchisea de prezența lui. Numele acela avea să ducă la foarte multe necazuri pentru câțiva și la o primă destructurare a găștii lui Schwartz. Numai o întâmplare norocoasă, ajunsă așa cu ajutorul unei sume consistente de bani a făcut ca Schwartz și cu Moris, cel care mai târziu ajutat de primul avea să ajungă comandantul poliției, să scape de necazuri.             

         Această întâmplare avea să aducă în conștiința liu Schwartz și alor săi, la schimbarea de atitudine totală față de cerșetori.  Au început să îi urască considerându-i turnători și drept urmare să aibă grijă să nu fie văzuți altă dată de vre-o unul dintre ei în situații compromițătoare. Au devenit violenți cu ei și îi alungau permanent, deseori cu lovituri.

         Asta însă nu impresiona pe nimeni. Cerșetorii aveau o limită de suportabilitate uriașă când venea vorba de insulte, loviri și alungare. Era ceva firesc în viața lor. Nimic nou sub soare pentru ei. Așa ar fi rămas permanent situația dacă, într-o seară, după o beție de pomină Schwartz împreună cu câțiva golani nu ar fi bătut crunt de tot un cerșetor care avuse neșansa să le iese în cale. De data asta, datorită alcoolului care altă dată le adusese numai bucurii, a făcut ca lucrurile să scăpe de sub control. La un moment dat, nu se știe cine, a scos un cuțit și l-a înjunghiat pe amărâtul acela. Plin de sânge și vai de el acesta a reușit să ajungă la ai săi iar după ce a povestit ce pățise, a trecut în lumea drepților. Amărâtul acesta a fost marginea răbdării pentru Paul. Martor la moartea lui, se simți lovit și pentru prima dată hotărâ că e timpul să ia atitudine.

         Pentru că situația asta conflictuală era destul de veche, oamenii lui știau cam tot ce se putea ști de Schwartz și ai lui. În mijlocul nopții Paul alese să se îndreptă chiar spre bârlogul lor, în punctul cel mai sensibil, locul unde își aveau distilăria clandestină. Intră înăuntru cu curaj și fu întâmpinat cu țevi de pistoale la vedere. Surpriza de a vedea pe cineva necunoscut aici, în locul cel mai secret îi făcu să uite de faptul ca la intrări ar fi trebuit să existe paznici.

         - Schwartz!-începu Paul. Mă aflu astăzi în fața ta, deși nu mă cunoști. Nici nu trebuie. Am venit doar să îți spun câteva lucruri

         - Cine mama dracului ești trogloditule? -replică Schwartz vizibil iritat pentru că înțelesese pe loc, că toată operațiunea lui atent pusă la punct, era brusc compromisă. De unde dracu știi tu de locul acesta? Și cine mai știe? Te sfătuiesc, dacă nu vrei să mori instantaneu să începi să clopoțești. La fel cum știți să clopoțiți pe la curcani!

         Paul, cu un calm princiar, ca și cum nici nu auzise potopul de insulte urmă:

         - Schwartz, nu înțeleg ce ai cu noi... De o bună bucată de vreme, ne bați și ne alungi. Asta nu înseamnă nimic pentru noi. Dar de data asta s-a mers prea departe. Nefericitul acela, pe care l-ați bătut și înjunghiat e mort. Noi o să avem grijă de copii lui în felul nostru. Întotdeauna o facem. Dar cine va răspunde pentru moartea lui?

         - Cine va răspunde? Ete na! Dar cum mama dracului e posibil ca un golan, sărăntoc să vină cu atâta obrăznicie aici și să pretindă să răspundem? Săracule! Ai căpiat?! Ești fumat?! Gata știu! spuse Schwartz lovindu-se peste frunte ca și cum ar fi găsit răspunsul la întrebare. Ai stat ascuns aici și ai turnat la trăscău în tine până ți-ai băut mințile, nu-i așa bețivan ratat?

          Ceilalți amuzați teribil de glumele lui Schwartz se puseră pe un râs zgomotos

         -Schwartz, să-i tăiem urechile!- spuse unul dintre acoliții săi uitându-se cu interes la urechile lui Paul. Și așa sunt prea mari! Nu-l ajută la cerșit! Îi facem un bine!

         - Pe Dumnezeul meu că așa ar trebui! aprobă Schwartz. Ia spune sărăntocule ce crezi? Să te vedem implorând! Cerșește pentru viața ta ! Urechile le-ai pierdut, dat fiind obrăznicia de a pretinde ceva de la noi! Ai nevoie de o lecție băiete! O să îți tăiem și nasul! Asta e! Așa pățești cănd nu-ți cunoști lungul lui! Nu am ce îți face! Dar viața ți-o poți salva! Mi-e tare scârbă de mizerabila ta viață dar ți-o las dacă mă îndupleci cerșind-o! Dar convingător, pentru că altfel nu garantez nimic!

         Ceilalți se prăpădeau deja de râs

         - AJUNGE! - strigă cu putere Paul

         Tonul și atitudinea pe care o avea în momentul acesta îi făcu pe toți să muțească instantaneu.Tăcerea deveni aproape stingheră. Cu un singur cuvânt Paul reuși să domine toată încăperea.

         -Sunteți o adunătură abjectă de bandiți! Sunteți mult prea proști ca să puteți ajunge prea departe. Dacă veți avea noroc probabil veți înfunda pușcăriile. Asta dacă nu veți fi deja morți. Nu-mi pasă! Dar vreau să ne lăsați în pace! Nu avem nimic cu voi. Lăsați-ne în pace să ne vedem de amărâta noastră de viață. Atât am avut de spus!

         După care, calm, se întoarse și vru să plece. Ceilalți, revenindu-și se priveau deja cu mirare.

         - Hei, hei, hei! strigă Schwartz. Unde crezi că pleci așa, săracule?! 
         La un semn, ceilalți se reped la el. Se iscă o încăierare scurtă, după care, depășit numeric fu prins și legat. 

         - Ce facem cu el Schwartz?

         - Ce dracu să facem cu limbutul ăsta? O să îl aruncăm în râu, evident! Săracul e prea obraznic ca să mai poată trăi! Dar înainte de asta, vreau să îi spun câte ceva, așa că aduceți-l aici!

         Ceilalți îl umflară pe sus și îl aduseră în fața lui Schwartz.

         - Ascultă săracule! Ce mi-ai spus mi-a provocat niște crampe teribile! Mă doare în burtă, înțelegi? Uită-te atent la mine și bagă bine la tărtăcuța aceia idioată un lucru. Un ultim sfat din viața ta de vită încălțată. În zece minute o să te odihnești pe fundul râului. Ca să vezi ce tare o să mă mustre conștiința îți spun că eu o să fiu la crâșmă și o să mă înfund cu cârnați și bere... Ar fi trebuit să stai acasă, în gaura ta de șobolani nespălați și să îți salvezi în felul acesta caricatura de viață. Obrăznicia te-a pierdut sărace! Și să mai știi ceva, asta în cazul în care hotărăste cineva că trebuie să te mai naști încă odată, deși nu cred că asta....

         Nu mai apucă să spună nimic. Paul așteptase destul. Învățase tehnica dominării unui adversar și recunoscuse toate etapele în întâmplarea asta.  Să te prezinți și să spui clar ce vrei, să îl lași să te amenințe până se simte în siguranță, să adopți o atitudine de forță după care să simulezi retragerea, să simulezi victoria adversarului. Să îl lași să o savureze pe jumătate și să îl lovești imediat, năpraznic și năucitor.

         Două înclinări ale capului, din limbajul secret al lumii lui, făcu să răsară de peste tot o puzderie de fețe nespălate, înarmate cu tot felul de corpuri contondente. Imediat se iscă o busculadă care însă se termină la fel de iute pe cât începuse. Dar rapidă cum fusese, ucise deja doi oameni de ai lui Schwartz , iar dacă Paul nu ar fi fost dezlegat la timp probabil nu ar mai fi trăit nici unul. Paul însă, cu un singur gest, opri toată nebunia. Ceilalți erau deja prizonerii lui. Se îndreptă calm spre Schwartz, amintindu-și perfect sfatul maestrului său de luptă: " iar după ce l-ai dominat nu uita ca imediat să îl supui! Să îl călărești ca pe un cal sălbatic. Arată-i imediat cine e stăpânul. Treaba ta cum vei găsi de cuviință să o faci. Doar fă-o! Odată supus, un dușman, chiar dacă se va răzvrăti pe viitor,  nu va mai avea niciodată forța necesară să te învingă. Subconștientul lui te va ști și accepta de stăpân chiar și împotriva dorinței lui conștientă" 

         - Ți-ai permis să îmi dai un sfat înainte de a încerca să mă ucizi. O să îți dau și eu unul. Așa cum am spus nu cred că ești suficient de înțelept sau de pregătit ca să poți face față lumii acesteia. Nici nu cred că o înțelegi de fapt. Privește în jurul tău. Eu nu o să mă duc să mă îndop cu cârnați și bere. Eu o să mă duc să citesc o carte. Și acesta va fi un alt pas înaintea ta. Pentru că, oricât de puțin aș însemna eu în ochii tăi sunt gata să fac prinsoare pe ce vrei tu că va fi exact așa cum am spus. Vei sfârși prost. Ori vei muri ucis, ori vei înfunda pușcăriile. Iar în timpul acesta eu mă voi înălța prin cunoaștere, mă voi desăvârși prin înțelegere. Dar probabil acestea sunt lucruri care te depășesc. Nu o să te ucid astăzi, deși tu nu ai fi procedat la fel. Dar eu, cu toate că nu îmi pasă de tine , nu vreau să am mâinile pătate de sângele tău. Tu personal nu însemni nimic. Dar ține minte sfatul meu! Stai departe de noi și de lumea noastră. Nu ne cunoști și nici nu ne înțelegi. Din cauza asta nici măcar un dușman demn de respect nu poți fi! Tu amintește-ți doar că te putem găsi oricînd.

         Acestea fiind spuse, îl lăsă liber, după care, rând pe rând și în cea mai deplină liniște , dispărură în noapte ca niște fantome.

         După cum era și firesc, Schwartz își reveni cu greu.

         -Să mergem după ajutoare Schwartz și apoi după ei! Îi căutăm, îi prindem și îi împușcăm ca pe niște șobolani.

         - Gura idiotule! - se stropși Schwartz la cel care vorbise

         Din momentul acela, la vederea cerșetorilor, Schwartz avea să fie cuprins de fiori pe șira spunării, dar prefera să nu-i observe. Paul deveni dușmanul său de moarte. Și pentru că dușmanul său de moarte făcuse o prinsoare cu el, instinctiv deveni competitiv. Dorea să câștige. Modul în care îi vorbise dușmanul său de moarte îl ambiționă să stie, să cunoască. Asta a condus la studii și în final , peste ani Schwartz va deveni senator.

         Și uite așa, datorită unui dușman de moarte uneori poți ajunge pe culmile gloriei. E suficient să îi simți răsuflarea în ceafă.