Mi-e dor...

 Mi-e dor de nopțile senine, nu calme

 Când îmi ardeai tâmplele prin neprezență

Și numai avântul zborului nostru imaginar

Îmi răcorea fruntea uscându-mi picurii de dor.

Mi-e dor să nu mă mai dori în întuneric

Decât cu chinul cu care mă obișnuisem.

Mi-e dor de diminețile în care încremeneam în timp

Și nu treceau fără rost ca acum prin mine.

Mi-e dor de călduțul din sufletul tău, o doamne...

Care îmi destindea încleștarea de pe frunte.

Mi-e dor să îmi ștergi de pe față

Transpirația pe care tu ai pus-o acolo!

Mi-e dor de nebunia setei pe care

Vinovați, o pusesem peste noi ca o pavăză.

Aș vrea să mă ascund de ne-iubirea hidoasă

Care mă pândește în fiecare ungher negru,

În fiecare frază, în fiecare gest sau în lipsa lor,

În tăcerea zarvei de peste zilele insipide,

În urletele liniștei nopților pustii.

...Măcar de ar urla lupii, de ar mormăi ursul....

În nefirescul care a devenit normalitate

În teama dorului de noi...