Capcane

Am inventat capcane pentru îngeri
Și viața-n aștetări mi-am ruinat.
Târziu, când am văzut că nu-s nici demoni,
În bestie cu chip de om m-am transformat.

Și liber, adormindu-mi rațiunea
Fără să înțeleg că vreau ceva,
L-am plăsmuit pe Dumnezeu, de lunea
Iar până sâmbătă am răgușit, chemându-l să mă vrea.

Pe urmă, vinovat, l-am răstignit la  mine-n suflet,
Dar nici Celălalt  nu s-a grăbit s-apară.
Într-un târziu, sătul de inutil și urlet
M-am transformat voit în fiară.

Și am rămas un om cu chip de monstru,
O viziune sumbră, ca un simulacru,
Când tremurând, eu vreau, în chinul vostru,
Fără motive, să mă faceți sacru.

Dar voi, mă disipate în picuri fine,
Și când m-amestecați în ură și săruturi,
Mă recompun abil din amintiri străine,
Și gol, alerg aiurea, să prind fluturi.

Îmi e așa ușor,  ca să mă leg între blesteme
Când nu mai înțeleg puterea din cuvinte,
Când nu mai am deloc a mă mai teme,
Că mi-au rămas așa puține lucruri sfinte.

E un timp când rugăciunea, plânge nebunia,
Iar eu mă-nchin la pietre reci și surde.
Mai știu că e pierdută bătălia,
Când înțeleg că n-am unde m-ascunde.

Atunci, rămân încolonat ca toți născuții,
Cuminți... când așteptăm să-nceapă secerișul.
Spectacol suntem toți în fața morții,
Ce nu își mai tocește ascuțișul.

Și peste toate-acestea, am iubirea-n sânge.
Chiar blestemat deja, eu îndrăznesc să sper,
Că moartea-n fața mea, securea își va frânge,
Înfiptă-n viața asta, pe care nu o cer.

Iar la final, o ironie a sorții...
În universul care, eoni a adunat
Mă simt bătrîn în fața morții,
Deși e limpede că nici n-am existat.