Capitolul V - Grădina de portocali

       Mă trezesc ca dintr-un vis. Sunt la masă. M-am trezit cu furculița la zece centimetri de gură și am tresărit. Ce caut eu aici? A, îmi amintesc. E ajunul Crăciunului. Ca de fiecare dată, am împodobit bradul. Apoi ne-am așezat la masă. E devreme încă. La ora douăzeci plec la chef. Am stabilit asta de dimineață la telefon. Ea o să vină acolo. Iar o să privească toți ca proștii! E frumoasă puștoaica asta de șaisprecece ani. Eu am optsprezece. De ce mă simt atât de trist? Ce naiba e cu mine?

   Nu mai pot mânca. Mâncarea asta e bună dar mie îmi vine să o scuip... Ce naiba am? Acum o secundă îmi era atât de foame!!!! Și acum nu vreau să mănânc... Și de ce naiba mă simt atât de trist? Îmi vine să plâng?! Ce naiba e cu mine?

      - Hei! Cu tine vorbesc!

Tresar.

       - Ce e mamă?

       - Unde ai fugit? Ce e cu tine?  Nu te simți bine? De ce te-ai schimbat așa la față?

        - Nu știu... Nu mă simt bine...

        - Întinde-te în pat puțin.

        - Așa o să fac mamă...

         Întins în pat, încerc să fac față unui val de emoții pe care nu îl înțeleg. Ceva mă apasă. Nu știu ce. Și sunt trist. Trist... Fără motiv. Ce o fi cu mine? Ce naiba am? Adorm...

          Sar ca ars din pat. Am sentimentul că s-a întâmplat ceva cumplit. Doamne, ce trist sunt! Mă uit la ceas. Nouăsprezece și treizeci. Trebuie să mă îmbrac. Drumul spre baie devine o povară. Îmi vine să îmi smulg părul din cap! Să urlu de durere! De ce? De ce? Nu am pățit nimic... Absolut nimic...

          Telefonul începe să sune. E ea.

           - Ce faci? Ești gata?

           - În seara asta nu mă simt bine deloc. Nu pot veni. mi-e rău.

           - Ok! Pa.

            Închid telefonul. S-o fi supărat? Ce-mi pasă? Vreau să mor... De ce? Nu vreau să mor! Vreau să trăiesc! Ba nu... Vreau să mor și nu știu de ce...

           Mă așez pe un fotoliu lîngă brad. Încep să învârt un glob, mecanic, încercând să înțeleg starea asta de tristețe fără margini care îmi sufocă total conștiința. Ora trei dimineața mă prinde tot acolo, învârtind același glob și la fel de trist.

             Sunt obosit. Vreau să dorm. Mă târăsc spre pat. Mă învelesc în timp ce mă întorc spre partea dreaptă. Imediat simt un fâsâit în urechi. Încerc să nu îl bag în seamă. Fâsâitul se transformă în vâjâială. Ce o fi asta? Nici nu apuc să gândesc și zgomotul din urechi se transformă într-o cascadă urlătoare. Dumnezeule mare! Asta mă sperie rău de tot. Vreau să mă ridic din pat. Nu pot. Nu reușesc să fac nici o mișcare...

      Teroarea din mine crește până atinge cote inimaginabile!  Apoi...bum! Liniște totală. Eu sunt în pragul nebuniei. Instinctiv vreau să țip: Mamă! În mintea mea mă zbat, mă căznesc să mă misc. Rămân stană de piatră. Am înlemnit? Nu mi se mișcă nici un mușchi pe față. Am fața împietrită! Și cât de ciudat se vede  lumina lunii ce intră pe geam reflectată pe fața mea...Ireal!!!

    Stop! Ceva nu e în regulă. Cu ochii minții pot să am impresia că îmi văd fața. Dar de unde atât de multă imaginație? De unde văd lumina asta care îmi cade pe față?

    Imediat realizez ceva cumplit. Mă privesc pe mine însumi. Nu știu cum dar sunt de-asupra mea cam la o jumătate de metru. Îmi pot vedea tot corpul. Ce ciudat! Eu sunt și totuși parcă nu sunt eu.... Oare ce se întâmplă cu mine?

    Probabil mor- îmi spun. Înțelegerea acestui fapt mă calmează instantaneu. Peste ani, acesta a fost cel mai inexplicabil lucru din întâmplarea asta. Cum de am reușit să mă resemnez atât de ușor? Ce a fost mai puternic decât instinctul de conservare? Nici odată nu am reușit să răspund la asta...

     Calm total, privesc în jur fără să mă mai intereseze corpul care stătea inert în pat.

În partea din dreapta sus, pe peretele din fața mea e ceva ca o fereastră rotundă din care străbate o lumină difuză. Aș vrea să pot ajunge acolo... Simpla mea voință mă poartă ca într-un zbor până acolo. Disting exact ca pe o fereastră, două siluete intr-o grădină cu copaci. Bag cumva " capul" pe fereastra aceia si automat devin conștient că sunt una dintre siluete.

      - Anouar? Ma al-khatb?

   Nu înțeleg nimic! Ce limbă e asta? Arabă?

      - Anouar!!! Ma al-khatb?!!!

Sunt luat de umeri și scuturat în timpul acesta

       - Anouar! Ce s-a intâmplat? Spune ceva!

       - Eli.. Eli... Ce e cu mine? Pentru o clipă am avut impresia că sunt altcineva... Vino aici! La pieptul meu!

        - Anouar, nu o să te plictisești de mine când o să fiu bătrână?

        - Atia, Eli... O să te iubesc șapte vieți! Asta prima dată!

        - Nebunul meu frumos... Nu m-ar mira să mă găsești în viitor...

         - Pe mine m-ar mira să nu te găsesc! O să îmi amintesc . o să te caut și o să te găsesc! Iar când o să te găsesc o să sar pe tine și o să te trezesc!

          - Anouar! Nebun frumos! Nu așa sufletul meu! Să nu faci asta! O să cred că esti un nebun oarecare și o să fug rupând pământul și scuipând în urmă!

          - Păi atunci cum să te trezesc viața mea?

          - Să nu te repezi la mine ca șoimul la pradă. Să mă plimbi, să mă amăgești... Să mă lași să fug când vreau dar să mă urmezi. Să mă sperii la timpul potrivit dar să nu mă îngrozești. (1) Să mă chemi acasă! Dar să nu mă grăbești acolo! Nu uita! (2) Încet, încet iubitul meu... Încet încet. Amintește-mi că(3) eu sunt templul. Și nu uita Adamu! (4), (5)!!! Cu asta nu ai cum să dai greș! Așa potrivire numai Zeii din cer pot aduce!

           - Pui de drac!

           - Sau poate , mai bine să nu spui nimic dacă îți amintești... Să mă iubești și-atît.

            - Eli...

            Vid! Liniște! Ce Dumnezeu? Unde sunt? Unde e Atia? Ce e cu mine? Mă ridic în fund. ceva nu e în regulă! Îmi privesc mâinile în întuneric! Ce se întâmplă? Trec cu ele peste față... Cine dracu sunt?

            Îmi amintesc... Am murit parcă. Sau nu am murit... Am visat. Sigur am visat. Aprind lumina. Dumnezeule mare ce vis!

             Arunc cu apă pe față. o data! de două ori... Ce frumos miroase livada de portocali! Stai! Nu am de unde să știu asta! A fost un vis...

            Ce clar îmi amintesc toate lucrurile de parcă le-am trăit aievea! De unde stiu tot? Stiu toată povestea.

             Nopți la rând am încercat să ies din corp și să fug în grădina cu portocali. Am urlat disperat, am plîns, am blestemat. Degeaba. Uneori mi-am spus că dacă aș muri sigur aș ieși din corp și aș ajunge în grădină la Eli...

      Toată viața mea avea să fie dată peste cap. E greu să ai optsprezece ani și constiința unui bărbat matur de peste patruzeci. Am simțit ca un bici dragostea asta pe care, pentru prima dată, în viața asta, o vedeam așa. Nu știam că poți iubi în așa hal încât instinctiv să vrei să-i faci copii. Mintea mea imatură nu reușea să rumege asta. Puștoaica de șaisprezece ani am uitat-o. Când am privit-o prima dată în ochi după întâmplarea asta m-am simțit rușinat și vinovat ca un pedofil. Am început să remarc în schimb cât de frumoase sunt femeile mature. Peste treizeci de ani... Am rămas singur. Nu mi-am mai înteles prietenii. Păreau cu toții niște copii. Și, cu timpul, am început să mă simt bătrân... Tare bătrân...Și am început să te caut. În ochii tuturor femeilor pe care le-am întâlnit!

            Eliiiiiii! Eliiiiiiiii! Lama sabachtani?

                                                                                           Sfârșit?

toată povestea? clik aici